Afrim rules
Intr-un top (pe care il “denunt” inca din sapou ca fiind subiectiv) al celor mai bune spectacole pe care le-am vazut in stagiunea 2008-2009, pe locul intai, la distanta mare de celelalte “competitoare”, se afla “Piata Roosevelt”, de Dea Loher, montat la Teatrul National din Timisoara de catre regizorul Radu Afrim.
Probabil ca Roosevelt cel adevarat nu a trecut niciodata prin acea piata rau famata din Sao Paolo dar, ca o razbunare a istoriei, fostul presedinte american a devenit dupa moarte un simplu loc de intalnire al narcomanilor si al dealerilor, al homosexualilor, al transexualilor si al curvelor de toate sexele. Desi poate parea ca un spectacol cu “ciudati” nu are nici o legatura cu patria noastra draga, Republica…Romania, veti fi foarte surprinsi sa recunoasteti, deep down, ca fauna aceea este mult mai “de-a noastra” decat ne-am putea imagina la prima vedere.
Pe lista mea de “must see” apar mai multe spectacole de-ale lui Afrim, nu pentru ca suntem amici, sau nu doar pentru ca suntem amici, ci si din motive obiective – pe de o parte pentru ca a fost foarte harnic (a scos spectacole cam in ritmul de o premiera la doua luni) si, pe de alta parte, pentru ca i-au iesit foarte bine.
”Lucia patineaza”, montat la Teatrul “Andrei Muresanu” din Sfantu Gheorghe (“serviciul” unde-si are cartea de munca si de unde, probabil, o sa iasa la pensie peste 100 de ani) este o poveste plina de emotie despre parinti si copii, despre dragoste si impotenta sufleteasca, despre vinovatie si despre existenta umana vazuta ca o eterna alunecare, ca o patinare pe o pojghita subtire (varianta mai stilata a cantecelului din “Omul perna”- “Foaie verde trandafir, in viata esti musafir”).
Un alt “afrim” surprinzator, daca nu chiar socant, a fost “Jocul de-a vacanta”, un remix al textului lui Mihail Sebastian, montat la Teatrul Municipal din Baia Mare. O piesa prafuita, de un sentimentalism blegos, slabuta chiar si pentru anii in care a fost scrisa (barfele vremii zic ca Sebastian avea o gagica actrita si ca a scris piesa ca sa aiba “conita” ce juca) a fost resuscitata de Radu Afrim care a facut un imens serviciu nu numai autorului, ci si bietilor copii care au de invatat “vechitura” asta pentru bac.
Nu din motive de corectitudine politica, cat din dorinta de a strica dominatia de monolit a spectacolelor lui Afrim, as mai adauga macar doua trepte podiumului, una pentru “Ivona, principesa Burgundiei”, montarea lui Laszlo Bocsardi la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfantu Gheorghe, si cealalta pentru “Portugalia”, in directia de scena a lui Victor Ioan Frunza, Teatrul Municipal din Baia Mare.
Nu apare pe lista nici un spectacol din Bucuresti pentru ca, dupa parerea mea, nu a fost nici un spectacol important in Capitala.
“Lear”-ul lui Andrei Serban ar putea intra la capitolul experimente interesante (dar interpretarile sunt atat de inegale, un amestec de actrite uriase cu copile care nu au altceva decat candoare, amestec la care se adauga, din pacate, si cateva actrite pur si simplu atat de slabe incat nimic nu se mai “leaga”), iar “Epopeea lui Ghilgamesh” (regia Dragos Galgotiu, Teatrul Odeon) la cel al esecurilor cu staif.
Adica, daca tot e sa cazi macar sa o faci de la inaltime, precum Icar sau… Galgotiu.