De Citit : Editoriale

Amintiri despre asteptari

| 26 mai

Omul

"Omul este ce isi aduce aminte despre el insusi“, spunea Nichita Stanescu. De-aia oamenii par ca se schimba, pentru ca isi aduc mereu aminte alte lucruri despre ei. Or mai fi minuni, nu zic, dar eu unul nu mai pot sa cred ca oamenii se nasc cu memorii si meniri. Nici macar cu talent nu cred ca se nasc. Cum Dumnezeu sa mosteneasca cineva, asa cum am auzit deunazi ca ar fi posibil, talent la calculatoare? Tata-su se nascuse inainte sa auda cetateanul mediu standard de computere. A mostenit de unde? Talent la vioara… exista gena viorii? O ureche buna – inteleg, sistem nervos impecabil pana-n varful degetelor – la fel, dar talent special pentru cantat la pian? Nu, dragilor, din cate se pare suntem, ca oameni, ceea ce ne aducem aminte despre noi insine. Mintea isi aduce-aminte intamplari. Corpul isi aduce aminte stari. Si undeva in adanc simtim acele rauri adanci, facute nu din apa, ci doar din curenti, care ne dirijeaza inca din pantec, misterios, cursul. In fiecare clipa ne lasam o piele-n spate. In fiecare clipa suntem mai fluturi decat omizi. In fiecare clipa ne lasam singuri in urma dar ne si luam singuri in spinare. Si doar amintirea fostilor noi ne uneste. Apoi vin copiii, care sunt tot noi si care ne lasa intr-o zi in spate fara sa vrea, ca pe o piele veche, ca pe o omida. Si ajutam oameni de-a lungul vietii. Ii invatam sa fie mai liberi, sa sufere mai putin, sa traiasca mai tare. Si cand se duc sa-si duca viata ne lasa in spate, fara sa vrea, ca pe-un fost culcus de fluturi. Si probabil o sa-i privim cu bucurie, stiind ca noi le-am dat aripi sa dea aripi. Si cu un zambet trist stiind ca si ei, la asfintit, o sa redevina niste omizi. Care in sfarsit au timp sa-l citeasca pe Nichita si sa afle ca sunt ce isi aduc aminte, adica niste zboruri tremurate.