Son of Saul sau Oscarul de vis-à-vis
Cinematograful maghiar m-a pus de câteva ori cu fruntea în palme prin modul atipic de a prezenta o poveste, lucru pe care nu l-am mai întâlnit în alte părți, excepție parțială fiind cel spaniol sau, mă rog, cel în limba spaniolă. Ca să înţelegeți ce vă povestesc, vizionați „Werckmeister Harmonies”, „The Turin Horse” sau, pentru cine are răbdare multă, „Satantango”, un film de șapte ore și jumătate, toate acestea purtând semnătura regizorului Bella Tarr, sau “Red Psalm”, “Hukkle”, însă mai presus decât toate acestea este “Taxidermia” de György Pálfi, poate cel mai bolnav dar uluitor film pe care l-am văzut în ultimii ani. Cu un astfel de background, “Son of Saul” ar fi trebuit să fie la fel bine înrădăcinat, dar nu l-am simțit atât de aproape de Panonia ca celelate, însă nici nu se dezminte foarte mult.
Saul Auslander este „membru” într-un Sonderkommando, o unitate de muncă formată din prizonieri de război de la Auschwitz, care se ocupă cu direcționarea altor prizonieri spre camera de gazare și apoi cu mutarea cadavrelor în crematorii. Șansele de supraviețuire erau de sub zero procente, soartă pe care o aveau şi cei care munceau acolo, mai devreme sau mai târziu. Unul dintre prizonieri, un băiețel, reușește să scape viu din încăperea morții dar este “rezolvat” rapid de medicul lagărului. Saul se simte conectat cu acest copil și se autoproclamă tatăl său în încercarea de a-l scoate din lagăr și de a-i oferi înmormantarea cuvenită oficiată de un rabin care să-i citească psalmii mortuari. Grupul are un plan de scăpare, care face parte din revolta istorică a trupelor Sonderkommando din 7 Octombrie 1944, dar Saul nu se mai poate ocupa de aceste îndatoriri și dă peste cap planurile tuturor. “Liderul sindical” al acestei unități de muncă este Abraham Warszawski interpretat perfect de clujeanul Levente Molnar. Imaginea este una de tip est-european dar, Mátyás Erdély, directorul de imagine are un fel foarte miopic de a pune pe ecran acest film, detaliu care devine deranjant pe parcus deși pare interesant la început. Filmul curge bine dar are ceva ce-i lipsește, lucru pe care trebuie voi să-l descoperiți.
Ungurii au două premii Oscar câștigate din totalul de nouă nominalizări şi sunt a noua țară în topul trimfurilor la categoria filmului străin. Noi nu avem nicio nominalizare deși sunt câteva creații autohtone foarte bune care nu au trecut de faza preliminară în nicio ediție de la submiterea Romaniei la Oscar din 1966. Ca să vorbim cu exemplu pe tablă, “Aferim” mi s-a părut mult mai bun decât „Son of Saul” și nu spun asta pentru că duduie patriotismul in mine.
Pentru cei care nu ați apucat să-l vedeți, intrați pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele.
Rogu-vă a mă citi și în ediția următoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.