De Citit : Editoriale

Ad Astra sau S.F.-ul, „dragostea mea” !

| 03 octombrie

Din nou, m-am organizat prost. S-a întâmplat asta și în urmă cu un an, când am vrut să mă dau rotund că voi fi primul care va scrie despre „Bohemian Rhapsody”, dar nu am reușit. La fel am pățit și acum cu „The Irishman”, dar de data asta nu a fost vina mea în totalitate. În condițiile date, următoarea recenzie va fi despre „Joker”, iar despre cel mai recent film al lui Scorsesse vom povesti peste două ediții.

În acest număr ne dedicăm unui film despre care nu știam nimic în urmă cu vreo două luni. „Ad Astra” este un science fiction, gen cu care nu am fost prieten niciodată. Citi-mi-ați recenziile despre filmele horror din edițiile anterioare. Motivele sunt aceleași.

Personajul principal este Roy McBride(Brad Pitt), care are misiunea de a deluși un mister care datează de 30 de ani. El trebuie să îl găsească pe tatăl său(Tommy Lee Jones) dispărut atunci pe la marginile exterioare ale sistemului nostru solar, dar și să rezolve niște „bube” uriașe care ne amenință viața pe Terra. Și cam asta ar fi toată treaba. Nimic nou sub soare sau pe lângă el.

Totuși, din anumite considerente „Ad Astra” este un film uriaș al anului și poate deveni un clasic. De ce?

Well…

Filmul ăsta oferă o imagine uluitoare, care, da, aduce aminte și seamănă cu „Gravity”, daaaaar oferă, din punctul meu de vedere, o atmosferă mai bună, desi un critic american l-a numit „a slowburn”. Pe lângă asta, jocul actoricesc este magistral, mai ales la Brad Pitt, care face o treabă non-verbală incredibilă, pentru că nu cred că a avut mai mult de patru pagini de dialog. Totodată, ne-am readus aminte de ce Donald Sutherland și Tommy Lee Jones sunt doi monștri sacrii ai cinematografiei. Singurul lucru invizibil mi se pare contribuția regizorului James Gray, dar asta nu înseamnă că el este absent. Prin comparație, Brian Singer(The Usual Suspects, Valkiyrie) nu iese niciodată în evidență, dar ține filmul în mâini bine și discret. Pentru James Gray, însă, este cel mai bun film, desi „Two Lovers” și „We own the night” nu au fost de lepădat, iar „The Imigrant” a fost dezamăgitor.

Tema ascunsă a acestui film este o sfântă treime. O relație fiu-tată-Dumnezeu, scrisă impecabil în scenario și adaptată discret, precum contribuția lui Gray de care vorbeam mai sus. O cutumă perpetua pe care am prins-o în mai multe filme de acest gen. Dacă în Odiseea Spațială a lui Kubrick, tema era mișcarea continuă a generațiilor, aici lucrurile capătă un aspect mult mai filosofic și mai profund, pe care, ca de fiecare data vi-l las vouă spre descoperire. În plus, cred că este singura data când în timpul logo-ului pentru 20th Century Fox nu avem celebra fanfare în boxe și suflet.

Atenție, dacă vă plictisesc filmele care par lungi, dar nu sunt și care dau impresia că se mișcă greu, vă rog, sa-i dați o șansă.

Pentru alte filme bune și nebune, dați o tură pe www.cinemaone.ro sau mergeți direct în Coresi. Nu uitați că viața-I una, filmele-s mai multe!

Next: JOKER!