Francesca nu lasa loc pentru nicio indoiala rezonabila in privinta faptului ca Bobby Paunescu e un regizor adevarat, iar Monica Barladeanu e o actrita adevarata.
In Francesca, Bobby Paunescu spune o poveste „rupta din viata“ despre o femeie (Monica Barladeanu) care vrea sa plece la munca in Italia si, prin intermediul acestei povesti (consolidate cu o a doua – despre ce se intampla cu prietenul ei, care s-a inhaitat cu niste interlopi), el reconstituie cu multa siguranta (din observatii punctuale, facute din mers, fara emfaza) un climat sociomoral. Cu alte cuvinte, el debuteaza in cinema ca realist si moralist (in sensul inalt al cuvantului), dupa modelul lui Cristi Puiu (co-producatorul filmului), si, chiar daca nimic din filmul sau nu indica un nivel de perceptivitate morala comparabil cu al lui Puiu, fiecare secventa demonstreaza o intelegere autentica a principiilor realismului si un fler autentic in aplicarea lor.
Ma refer la felul in care impaca exigentele dramei cu caracterul contingent (caracterul de poate sa fie, poate sa nu fie, poate sa se intample sau sa nu se intample) al vietii reale si cu timpii ei „morti“; la faptul ca nu comenteaza in niciun fel (prin prim-planuri, taieturi de montaj etc.) evenimentele pe care ni le prezinta, ci se multumeste sa le puna in scena in fata camerei (durata cadrului tinde sa se identifice cu durata evenimentului), lasandu-ne pe noi sa punem accentele pe care montajul le-ar pune in locul nostru; la faptul ca stie cand sa se retraga cu camera la o limita de discretie si pe linia aceea de limita stie sa gaseasca cel mai bun amplasament. Astea nu sunt tehnici pe care oricine le poate aplica in regim de reteta; cer intelegere reala, intuitie – calitati pe care Paunescu dovedeste ca le are. Iar Barladeanu se dovedeste la inaltimea rigorilor acestui sistem estetic care nu face favoruri unei vedete, in schimb ii cere o precizie de ceas.