În recenzia despre „Three billboards…” am spus că 2017 a fost un an cinematografic foarte bun. Cred că m-am grăbit când am dat verdictul ăsta, mai ales după ce am apucat să văd cele mai importante filme ale anului precedent. Nu este la fel de prost ca 2015, dar nici 1994 nu este. Favoritul pentru filmul anului la Oscaruri este „Three billboards…”, deși ar mai fi șanse la marele premiu si pentru „Dunkirk”, „Get out!”, „Call me by your name”. Totuși, contracandiadatul principal este „The Shape of Water”, care a strâns 13 nominalizări și care este filmul preferat al omenirii în această perioadă, fie că ești medic, salvamar, pescar, jurnalist sau faci parte din personalul de curațenie dintr-o institutie, la fel ca rolul principal al acestui „The Shape of Water”. Deși se invârte in jurul eternei povești de dragoste ce pare imposibilă, acest film este nimic altceva decât o simplă demonstrație că tehnica secolului 21 in cea de-a șaptea artă este mai importantă decât scheletul scenaristic. Asta aduce cumva a comerț destinat lui Bob și Susan din Little Rock, Arkansas pentru care orice ajunge pe marele ecran al cinematografului din oraș este numai bun și poate fi folosit ca piolet cultural într-o discuție ce se vrea a fi elevată, in the backyard la un barbecue, cu Mike și Mary. Totuși, cum a ajuns Guillermo del Toro în această situație?
Vă mai aduceți aminte de „El laberinto del Fauno”? Este filmul acela al cărui acțiune se petrece în vremea celui de-al doilea Război Mondial, în care o fetiță intra în povestea unor creaturi ciudate. Îi aparține lui del Toro. Nici „Pacific Rim” nu a fost de lepădat. În plus, a fost co-scenarist la trilogia „Hobbitul”. Și cam atât. Au mai existat ceva lucrări cinematografice semnate de el precum „Hellboy”, „Blade 2” sau „Crimson Peak”, dar nu sunt chiar de mare angajament.
„The Shape of Water” spune povestea unei femei de serviciu, Elisa(Sally Hawkins) care este mută și care lucrează, în timpul războiului rece, la un laborator guvernamental secret al SUA. Del Toro suprinde bine ideea cârlig a filmului, adică nimeni, în 1962, nu băga în seamă o femeie de serviciu mută care era însoțită în permanență de Zelda, colega ei care este și negresă(Octavia Spencer). Pentru că oamenii cu handicap sunt mai sensibili decât cei „normali”, Elisa vede într-una dintre laboratoare că este adus și chinuit un animal acvatic deosebit de puternic. Pentru americani, acest lucru este foarte important în lupta cu rușii și de aici filmul se strică atât de mult încât îți vine să deschizi „Amintiri din copilărie” și să de bucuri de povestile lui Nică despre scăldat și pupeze. Nu știu alții cum sunt, dar eu mi-am dat seama din trailer cam care va fi deznodămantul poveștii. Daca nu vă duceți la acest film doar ca să mâncați floricele, analizați atent povestea preț de un minut și-mi veți da dreptate.
Șirul emoțional curge frumos. El se zbate în lanțuri, ea îi aduce ouă și suferă de fiecare dată când el este chinuit de către Richard Strickland (Michael Shannon), un american responsabil și foarte dur, ca mai toate personajele negative din filmele americane. Printr-un artificiu tehnic, Elisa îl eliberează pe Omul Amfibie (Doug Jones) și-l duce acasă, unde umple cada și-l ține ca pe un student în gazdă. Îî dă de toate, îi vorbește frumos, există și o scenă de sex cu care am o problemă foarte mare. Dacă ideea asta era gândită de Tarantino, McDonagh, Carpenter, Lynch, Pasolini sau Palfi, lumea iubitoare de clasic și idei stătute ar fi sărit să-i condamne pentru că ceea ce au făcut ei este scârbos. Deși nu este nimic explicit, cumva mă enervează ideea de a întreține raporturi sexuale cu cineva sau ceva care nu este tocmai om, chiar și în virtutea metaforei și a ficțiunii. Mai există și posibilitatea ca partea asta să fi fost scrisă sau regizată prost. Finalul este exact cel pe care-l intuiam, iar scenei care determină deznodământul îi lipsește celebra „Under the sea” din „The Little Mermaid”.
Îmi doresc de la acest film să obțină statuete pentru rol principal, imagine, montaj, costume și mai ales pentru coloana sonora care îi aparține lui Alexandre Desplat și care a făcut o mare treabă.
Anul trecut am avut două povești de dragoste la Oscaruri, una hetero și alta gay. Atunci mi-a plăcut cea hetero, „La La Land” pentru că în umbră se derula un omagiu adus cinematorafiei. Și anul acesta avem o poveste gay, „Call me by your name” care m-a enervat la fel de mult ca filmul triumfător din 2017, „Moonlight” și nu pentru că sunt xenofob, ci pentru că dacă povestea ar fi fost una despre un bărbat si o femeie, nimeni nu s-ar fi arătat interesat de așa ceva. Dar aici este o chestie foarte complicată, legată de societate, acceptiune, toleranță și snobism pe care trebuie se le înțelegem și depășim cu toții, indiferent de orientare, culoare și naționalitate, religie și funcție. Într-un final, am înțeles încrengătura fușerită a lui del Toro, care vrea să spună că „all you need is love”, „450 de oi”, „Make love, not war”. Oricine are dreptul să simtă și să înțeleagă dragostea, indiferent de condiție. Frumoasă încercare, poate iese la filmul următor. Singura problemă ar fi că există un om pe lumea asta care ar fi gândit o astfel de poveste prin anii `60, pentru care a luat și un premiu Pulitzer si care se numeste David Zindel. Cartea „Let me hear you whisper” are 60 de elemente asemănătoare cu „The shape of water”, lucru care l-a trimis pe Del Toro in judecată pentru plagiat. Cu siguranță, poate fi o coincidență, dar ce ne facem dacă nu este, iar acest regizor mexican și-a bătut joc de cariera lui ce putea fi prodigioasă?
Dacă nu l-ați văzut încă, dați o fugă pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele. Următoarea recenzie vine în numărul următor. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe!