A fost o vreme, timp de vreo patru ani, intre 11 si 14 ani, cand Pearl Jam au fost Dumnezeii mei. Se intampla in Seattle, 1993, si de abia imi vopsisem parul purpuriu cu vopsea Manic Panic. Imi facusem piercing in buric – inca nu sunt sigura ca parintii mei stiu asta – si aveam doua perechi de incaltari Dr. Martens (niste Mary Janes verzi si bocanci negri) care-mi devenisera uniforma.
Singles (cu Bridget Fonda si Matt Dillon – n.r.) era filmul meu favorit (de fapt, inca mai este), iar deasupra patului aveam posterul ala impaturit din albumul Ten, cu baietii imbracati cu pantaloni scurti peste indispensabili, cu bratele ridicate intr-un fel de “bate palma“ de star rock. Petreceam ore intregi incuiata in camera, descifrand versurile de la Black si incercand sa ma hotarasc ce vor sa zica. Orice ar fi fost, era intunecat si chinuit – exact cum ma simteam si eu.
Citeste mai mult pe Moneyexpress.ro.