În ediția precedentă am scris despre un film greu, dar foarte bun “The Arrival. Este clar că pentru câteva zile nu am mai văzut nimic, pentru că nu intra nimic. A fost ca atunci când îţi luai la desert o prăjitură cu spumă de căpșuni, asta după ce te-ai îmbuibat bine de tot, dar oricât de mult ai fi încercat să o termini și pe aia, urma să ți se facă rău, așa că te opreai și o lăsai în farfurie.
Următorul a fost la fel profund, doar că acesta se reduce doar la viața de cuplu, care în “The Lobster”, echivalează viața, poate chiar veșnică.
Viitorul distopic în care ne trimit Efthymis Filipou-scenarist și Yorgos Lanthimos-scenarist și regizor, pare unul frumos la început, dar terifiant pe măsură ce înţelegem ideea. Ce “vrea” să zică autorii? Că dacă te pune Sfântul, să zicem, Ierarh Modest, să te desparți de perechea ta, te duci frumos la Hotel, unde ai vreme 40 de zile să-ţi găsești pe cineva, fie că ești hetero sau homosexual. Dacă nu, te transformi într-un animal pe care ți-l alegi atunci când te cazezi. Treaba nu e simplă, pentru că nu merge să ai relații pasagere, care să te scoată teafăr din instituția de turism, astfel că trebuie să dai tot ce ai mai bun din tine pentru a-ți găsi pe cineva asemănător ție. Cea mai mare problemă este păcatul malahiei. Poate cu Cel de Sus o mai scalzi cumva, cu rugi fierbinți, însă aici, dacă te prind că îți lustriești lampa, primești o pedeapsă destul de nasolă. Personajul principal, David (Colin Farrell-Impecabil) ajunge la Hotel după ce soția lui l-a părăsit.Are miopie și este însoțit de un câine, adică fratele său, care nu a trecut de detenție cu brio. Își dorește, în caz că nu-și găsește pe cineva, să se transforme într-un homar, pentru că homarii rămân fertili toată viața, care trece de 100 de ani, plus că au sânge albastru, sânge nobil. Evident, există și niște beneficii. Te poți mută într-o cameră mai mare de îndată ce îți găsești pe cineva, iar dacă apar certuri în cuplu, se alocă din oficiu copii, care prin prezența lor fac atmosfera mai bună. În plus, dacă vânezi singuratic, primești reduceri.
Filmul se împarte, brusc, în două. Trecerea nu este atât de șocantă ca în “The Crying Game”, când am sărit din fotoliu, dar tot a trebuit să-mi rearanjez poziția în scaunul din ratan. Din păcate, nu vă mai pot reda nimic din ce se întamplă după ce David o cunoaște pe Femeia Mioapă (Rachel Weisz-Fermecătoare) pentru că vă stric tot filmul. Atenție însă, la final, care este unul deschis dar care te va îndruma spre minimum trei rezolvări pe care voi trebuie să le găsiți.
Jos cu pălăria pentru băiatul cu camera, Thimios Bakatakis, dar și pentru restul actorilor: Ben Whisaw, John C. Reilly și Lea Seydoux.
Filmul ăsta m-a speriat extraordinar de tare și cred că din frică, eu nu aș izbândi și m-aș transforma într-un bărbat sirenă sau ceva asemănător, așa cum spunea și Jimi Hendrix în cântecul său de pe albumul Electric Ladyland, „1983 – A merman I should turn to be.” În schimb, îmi plac la nebunie numele grecești, deși credeam că mai frumos ca Nikos Kazantzakis și Angelos Charisteas nu te poate chema.
Pentru alte filme bune și nebune, intrați pe site-ul Cinema One, pentru a vă rezerva biletele. Rogu-vă a mă citi și în ediția viitoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.