Se făcea că era decembrie 2004. Eu eram în a unșpea la liceul de elită „Hidromecanica”, actualmente denumit pompos „Colegiul Tehnic Transilvania”. Ai mei m-au dus până la „Universal”, să-mi cumpere, „chipurile”, un radio-casetofon cu cd, pentru ca ăla adus de frate-meu din Franța (citi-mi-ați recenzia de la „Trainspotting 2”) avea mari probleme și eram nevoit să merg să înregistrez casete pe la colegii mai avuți, care mă luau și în balon cu treaba asta, evident. În fine, după mai multe învârteli precum o elipsă cu lichid seminal, cu sau fără fire subțiri de origine epidermică, aflată într-un vas mare tronconic sau cilindric, ai mei s-au decis să-mi cumpere un computer. Așa de mult mă bucurasem, ca-mi lăcrima celula. Asta venea ca un fel de stimulare pentru școală, o greșeală spectaculoasă a părinților mei, lucru despre care vom vorbi într-o următoare recenzie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi trag repede niște muzică, filme și jocuri cu duiumul. Printre ele, un „Best of” al Briannei Banks, o eroină blondă aflată în plină ascensiune, dar și câteva poze ușor indecente cu Erika Eleniak, pentru că tot timpul am fost mai conservator. Cu greu am încercat să mă împart între foldere, că la școală făceam doar act de prezență. Mișto a fost că am ascultat muzică multă, lucru care mi-a pornit pofta de a cânta ca vocal într-o trupă de talente pubere. Asta, așa, ca o compensare a ratării admiterii la liceul de muzică, atunci când interpretarea mea magistrală a celebrei „Frère Jacques” a fost văzută ca fiind prea avangardistă de către membrii comisiei de examinare.
Într-o dimineață de aprilie din 2005, unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, un tiz, actualmente un virtuos toboșar brașovean, mi-a dat întâlnire în fostul centru de chioșcuri de pe Vlahuță cu Hărmanului și Gării. Alături de el, un alt tiz, chitarist, în prezent folkist cunoscut. Eu aveam o pereche de ochelari Avanglion Unisex, o geacă de piele întoarsă, o pereche de pantaloni negri de rapper și niște „pume” în picioare. Deasupra de toate astea, un set de ochi precum niște peruzele și un păr creț și încâlcit. Fashion at its finest. Urma să mergem în Craiter, în casa unui alt chitarist, al cărui nume începea tot cu „V”, care în momentele astea este, bineînțeles, un iscusit chitarist. Acolo ne așteptau „V” la clape, „momental” om de bază în miliție și „A” la chitara bass, care face parte dintr-o trupă de rock fushion din Brașov, fiind primul care a părăsit trupa pentru că strica șleahta meșteșugărească a (V)acronimelor. Am început să cântăm „Cioc, cioc, cioc la poarta raiului” și totul părea că urma să aibă o continuare prolifică. Nu ne plăcea să mai interpretăm piesele altora, așa că am trecut la treabă. „V”, omul în casa căruia repetam a venit pregătit la a doua repetiție cu vreo trei compoziții, eu scrisesem versuri de parcă „Țiganiada” lui Budai-Deleanu era a mea și acum pregăteam musicalul. Piesa care putea fi un uriaș succes, semăna izbitor cu „Break on through” de la The Doors, trupa mea preferată. Am uitat titlul, dar versurile primei strofe sunau cam asa: „Acum ești singur pe un val/ Aruncă-ți hainele fierbinți/ Sari din nava de cristal/ Uită de prieteni și de frați.” A doua piesă „Am avut încredere în tine” era copia fidelă a cântecului „I put a spell on you” de la CCR, cover după Jay Hawkins. Deși ne inspiram, asta nu era o problemă, pentru că Iris și Rod Stewart au făcut bani mulți din treaba asta. După a doua întâlnire, „V” de la clape a plecat, fiind înlocuit de „D” care a adus o notă mai jazz grupului care nu a avut niciodată un nume. A treia încercare de a cânta a fost și ultima pentru că divergențele de ordin componistic erau deja prea mari. A mai urmat un concert exploziv la aniversarea a 120 de ani de la înființarea „Hogwartsmecanica”, în fața a sute de elevi care știau că noi vom pleca pe căi muzicale diferite. De supărare, am început să mă comport precum Eminem, devenind textier de rap, dar versurile nu se pot reproduce pe aici pentru că sunt despre Andreea Marin. Câțiva ani mai târziu, „D” și „V” de la tobe înființau grupul „Ză Band”, pe care l-ați văzut de zeci de ori pe scenele brașovene.
„Sing street” este despre niște copii din Dublin care se apucă să cânte pentru că personajul Conor (Ferdia Walsh-Peelo) se îndrăgostește de Raphina (Lucy Boynton) un model de 16 ani, de care m-am îndrăgostit și eu iremediabil. Trupele de infulență sunt Duran-Duran și „Depecii” Mode, replică a basistului. Încet, situația se amplifică, iar treaba cu trupa devine serioasă. Băieții filmează primul videoclip pentru piesa „The Riddle of the Model”, care, apropos, este foarte bună și foarte catchy. Totuși, când muzica nu e suficientă pentru a combate zidul dragostei, trebuie un ajutor din afară, care vine din partea lui Brendan, fratele mai mare al lui Conor, care îi spune că niciodată nu va pierde o femeie în fața unui bărbat care asculta Phil Collins. Acesta îl îndrumă atât în viață, cât și în muzică, el părând resemnat, fapt care ar putea coincide cu ceva din trecutul regizorului John Carney. Finalul este emoționat, pentru că vine ca un omagiu pentru frații mai mari și pentru că seamănă speranță. „Sing Street” este mai bun decât „The Commitments” sau „School of rock”, la fel de inspirat ca „Almost Famous”, dar mai slab decât „Liceenii Rock’n Roll”(glumesc). E genul de film pe care să-l vezi de 50 de ori și de care să nu te plictisești. Amuzant și deopotrivă impresionant, filmul nu a prins decât o singură nominalizare la Globurile de Aur pentru cea mai bună comedie/musical a/al anului, însă a pierdut în fața lui „La la Land”. În rest, nimic. Totuși repeziciunea cu care trupa se scutură de neștiință este ușor forțată, fiind, însă, un minus prea mic pentru a strica filmul, sau poate sunt eu plecat de acasă și irlandezii chiar sunt un popor talentat. Din păcate, filmul a plecat de prin cinematografe, dar nu puteam să nu vă spun despre el. În ediția următoare vorbim despre „Guardians of the Galaxy 2”.
Pentru alte filme bune și nebune intrați pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele. Dați un ochi și peste recenzia viitoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.