Leto/Summer
I heard something, where was it?
That a comet soon’ll hit the planet
And that then we’ll all surely die.
Acestea sunt niște versuri din a doua piesă a acestui film din această ediție. Mi-a rămas în cap melodia asta de vreo săptămână și nu mai vrea să iasă.
Am avut norocul de a întâlni în perioada studenției mele o sumedenie de oameni din Republica Moldova. Cu toții, cred, că avem cel puțin un prieten de acolo. Din fericire, eu am mai mulți. M-am distrat de minune cu ei de cele mai multe ori. M-am amuzat de modul literar în care vorbesc limba română, am încercat, cu succes, zic eu, să le refac accentul, iar pe lângă asta am aflat cuvinte care mi-au fost de mare folos în viață, dar pe care, din păcate, nu le pot reproduce în rândurile acestei reviste. Pe lângă toate astea, am deprins o imensă deschidere spre muzica rusească și basarebeană, spre cinematograful sovietic, dar și spre literatura uluitoare pe care acest popor o are. Până acum, am scris pentru 24 FUN despre două filme rusești: Leviathan și Nelyubov, ambele ale regizorului Andrey Zvyagintsev, însă toată activitatea cinematografică a sa este absolut incredibilă. Evident, ca să ajung la Zvyagintsev, am trecut prin casele domnilor Mihalkov, Eisenstein și Tarkovsky, iar mai nou și prin fața blocului lui Kirill Serebrenikov cel care a realizat filmul din această ediție.
„Leto” este un film estonian, a cărui acțiune are loc în Sankt Petersburg, despre muzică, tinerețe și un regim comunist în cea mai neagră perioadă a sa: anii ’80.
Cum am ajuns să-mi doresc nerăbdător să văd acest film? E foarte simplu.
Cred că nu o dată ne-am zbenguit cu toții pe piesa „Videli Nochi” de la Zdob și Zdub. Am aflat, de ceva timp, că piesa ar fi un cover al unei formații din Rusia, care se numește Kino. Frontman-ul acestui grup a fost Viktor Tsoi, un rus cu origini sud coreene. De acolo, lucrurile au mers ca unse. Am dat de formații precum DDT, Aria, Kipelov și ZooPark. Leto este despre legătura dintre soliștii de la Kino și ZooPark.
Filmul începe cu un „RAZ”(o dată, în rusă) și ne leagă din prima de atmosfera Sankt Petersburgului optzecist. O mare de oameni se adună să vadă un concert al formației ZooPark. În sală pe fiecare rând sunt membri de partid care asigură că nimeni nu se va ridica de pe scaun pentru a se manifesta sau pentru a dansa. Pancartele erau interzise și ele. Cu o astfel de imagine sumbră, filmul zboară spre ceva ce nu am mai văzut de foarte multă vreme.
În poveste apare Tsoi, jucat impecabil de Theo Yoo, care leagă o prietenie cu Mayk Vassilievitch solistul ZooPark, dar și cu soția acestuia, Natalia. Mayk îl ajută pe Tsoi să-și clădească frumos formația Kino.
Lucrul care mi-a plăcut la nebunie și la care nu am putut să-mi stăpânesc zâmbetele largi a fost că regizorul Serebrenikov a recreat bilingv niște melodii legendare ale unor formații uriașe. Psyhco Killer de la The Talkind Heads, Passenger de la Iggy Pop sau Perfect Day de la Lou Reed sunt reasamblate în film cu o inventivitate artistică și scenografică pe care nu am mai întâlnit-o de mult. În aste condiții, Leto este genul de film care te ia peste picior prietenește și te lasă să-l interpretezi cum vrei.
Un alt lucru bun, pe lângă soundtrack, interpretare și regie este acela că povestea amoroasă dintre Tsoi și Natalia este redusă doar la stadiul de iubire imposibilă, doar câteva săruturi colorând iubirea dintre cei doi. Replica Nataliei:„ Mayk, pot sa-l sărut pe Viktor?” denotă franchețea și răceala specifică poporului rus.
Totodată, rebeliunea frumoasă din „Leto” este totuși nespecifică cinematografului rus, care ne-a obișnuit retinele cu atât de mult cenușiu la exterior, însă plină de rogvaiv la interior. Putem spune că Serbrenikov reinventează a șaptea artă a Europei de est.
Din păcate, atât Vasilievich cât și Tsoi au murit prematur, la un an distanță, în condiții suspecte, lăsând o uriașă moștenire fenomenului New Wave și Rock din Rusia. Povestea din „Leto”, însă, nu se axează pe dispariția celor doi giganți ai scenei muzicale din Leningrad.
M-am întrebat dacă la noi s-ar putea face un film despre un astfel de grup. Am conchis că doar povestea celor de la Phoenix ar putea fi trasă pe peliculă, dar și emulația socială pe care „Cenaclul Flacăra” a creat-o în perioada sa de glorie.
Cineva a comparat „Leto” cu „Across the Globe” filmul despre niște fani The Beatles. Mie mi-a cam displăcut acel film, iar în comparație cu acesta pălește de la acel „Raz”, care și încheie filmul. „Leto” apare în cinematografe pe 10 mai, dar eu l-am văzut grație unei instituții care se ocupă cu proiectarea pe pânză a filmelor de artă și nu numai.
Vă doresc o vară rock and roll. Ne citim și în ediția următoare. Intrați, din timp, pe site-ul Cinema One pentru rezervări. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe!