INSPIRAȚIA MEA
Scriu rândurile astea în timp ce mă aflu în acel loc imposibil de descris: birou-atelier-showroom-spațiu creativ-fabrică de frumos/-ul meu. Aici azi se petrece o zi de tip Open Doors, ocazie cu care ne cunoaștem și revedem clienții și prietenii. Întâlnirile astea vin mereu într-un mod neașteptat, deși sunt cât se poate de așteptate. Astăzi, ele sunt inspirația pentru gândurile mele, despre inspirație. Primesc mereu aceeași întrebare: cum găsești inspirația? E un soi de…mă iubești? care ajunge să te scoată din minți până numai iubirea aia abstractă și declarativă nu-ți mai trebuie. Ca și cu iubirea, întrebarea cu inspirația este flatantă. Adică validată, recunoscută ca o valoare rară și, ușor dar sigur, admirată în filonul nevoii de posesie. E aşa mişto, că vreau să am. Chiar mai devreme ne-a vizitat un admirator entuziast care a scos o listă de întrebări fulger – vroia să știe clar care este procedeul, tehnica și selecția de contacte din spatele produselor mele, ca îi plac aşa tare încât se gândea să se apuce și el de business-ul ăsta. Unde se termină flatarea și unde începe frustrarea? Sau era ordinea inversă? Așadar, despre inspirație. Sau despre iubire. Căci este vorba despre același lucru defapt. Iubesc tot ce este viața mea, și dau timp și atenție, cu mintea liberă și cu inima deschisă, să absorb și să las informația să se așeze uşor, în ritmul ei, ca o ninsoare calmă cu fulgi mari. Urmăresc fiecare fulg unic și irepetabil și îl las să se așeze într-o textură pe care nu o controlează mintea cu nevoia ei teribilă de certitudine. Fotografiez în memorie frânturi, cadre, culori, senzații, mereu, constant, și le permit să se așeze, fără false verdicte și judecăţi. Inspirația este un stil de viață. Nu vine, ci este. Dacă o las să existe.