Am pus punctul imediat după titlu ca să subliniez și în spațiul public opinia mea despre această problemă, foarte discutată în ultima perioadă. Vreau să vă arăt un banal exemplu de mentalitate tipic românească, atât de depașită dar în același timp atât de periculoasă pentru copiii care cresc aici. Deunăzi, la un curs de la facultatea pe care o urmez acum, vine în discuție cazul copiilor preluați de autorități dintr-o familie din Norvegia. Precizez că urmez Facultatea de Psihologie și Științele Educației, deci mă specializez în lucrul cu copiii mici. Profesoara, o doamnă experimentată și bine pregatită, spune că nu e de acord cu dictatura copilului și că nu trebuie lăsați să facă ce vor ei. Așa, să ți se urce în cap??? Că uite, pot ajunge să te reclame pentru orice și vine protecția copilului și ți-i ia. Eu mă înec de consternare și intervin spunând că în acele țări, copiii nu se bat, orice ar face, că este ilegal și că ar fi bine ca și românii să înțeleagă că bătaia nu e deloc ruptă din rai, iar efectele pe termen lung sunt dezastruoase. „Hai”, spune distinsa profesoară, „că o palmă nu a omorât pe nimeni și dacă nu îi bați poți măcar să te prefaci că le dai o palmă!”. În acel moment am realizat că oamenii nu înţeleg. Că problema e la rădăcina existenței noastre. Ca să te prefaci că îl lovești e ca și cum ai face-o, l-ai obliga să trăiască în anticiparea unei pedepse corporale, iar această amenințare este îngrozitoare… Sunt dezamăgită până la os de unii, dintre cei care sunt plătiți, să ne învețe să fim dascăli. Că dacă dumnealor sunt de acord cu o pălmuță, nimeni nu o să poată interveni atunci când palma se transformă în tortură fizică. Mărturie sunt miile de copiii abuzați anul trecut în România. Hai să schimbăm lucrurile. Hai să nu mai lăsăm asta să se mai întample. Copilul nu se bate.