Concussion sau Cum să fii un bun american
Pe măsură ce mă apropii de 30 de ani încep să-mi pierd din intuiția cinematografică. Asta și pentru că durează ceva timp să înțeleg că mai am de văzut câteva mii de filme până să-mi crească organul de intuiție cinematografică, de care vorbea cineva acum puțin timp. Am crezut că voi fi insultat din nou de acest Will Smith, dar ce să vezi? El chiar știe să joace și reușește sa scape de cabotinul din el, ajungând să mă tragă alături de el in dialogurile cu defuncții pe care îi disecă pe toată durata filmului. Will Smith îl interpretează pe Bennet Omalu, pardon “ Dr. Bennet Omalu”, un medic neuro-patolog nigerian, căruia i s-a urât cu binele. De ce? Pentru că incearca sa demonstreze ca fotbalul american, a doua pasiune din țara oportunităților dupa Dumnezeu, poate fi mortal. Și pentru că-și cheltuie economiile pentru a-și ajuta semenii ceea ce-l face un bun american. El îi acuză pe cei din NFL (un fel de Liga 1, doar că nu asa spectaculoasă) că le-au ascuns jucătorilor faptul că ar putea avea problem serioase de sănătate. Se pleacă de la aceeași premiză ca în filmul “Thank You for Smoking”. Dacă acolo era relatat un scandal în care se vorbea despre cum fumatul nu poate cauza moartea, aici, loviturile la cap suferite în timpul meciurilor nu au nicio legătură cu nenumăratele afecțiuni ale creierului. Mai exact, suntem informați cu privire la cum „plutește” creierașul nostru în cutia craniană și cum poate fi el afectat dacă în timpul carierei riscă “70000” de contuzii. Fără doar și poate, filmul este menit smulgă câte o lacrimă pe alocuri, dar vreau să cred că vă țineți bine. În anumite momente se poate chiar să alunece spre o amintire a ceea ce vedeam pe vremuri pe canalul Hallmark, unde nu mai conta cum șerpuia povestea, important era că aveam o poveste. Acest lucru îi dă din partea mea un minus lui Peter Landesman pentru lipsa de curaj; la fel s-a intamplat și în filmul lui de debut regizoral din 2013, “Parkland”. Am reușit să înțeleg de ce nu-mi place fotbalul american, în afară de poziționarea geografică a țării mele natale. Mai ales, de ce prefer fotbalul adevărat şi rugby-ul dur, dar sănătos și deasupra tuturor, de ce iubesc snooker-ul, sportul care-ți face creierul să lucreze în mai multe schimburi. Pe final vă spun că admit faptul că am luat filmul, puțin, peste picior. Asta îl face să se situeze între filmele decente ale anului trecut, în care această artă a suferit mult la capitolul originalitate.
Pentru cei care nu aţi apucat să-l vedeți, intraţi pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele.
Rogu-vă a mă citi şi în ediția următoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.