Se spune că frumuseţea omului este ceva efemer, care trece odată cu timpul. Nu cred că există afirmaţie mai falsă şi sunt de părere că fiecare vârstă, fiecare etapă are frumuseţea ei. Mai mult decât atât, termenul în sine este unul ambiguu care nu trebuie neapărat să stabiliească nişte bareme de încadrare. Din punctul meu de vedere nu există oameni frumoşi sau urâţi, există oameni şi atât.
Este perfect adevărat că unele persoane se nasc mai înzestrate fizic iar altele nu, însă în ziua de astăzi, chirurgia plastică demonstrează clar faptul că nici măcar genele dobândite la naştere nu mai sunt o piedică în calea obţinerii unui aspect armonios. Totuşi, de unde vine această dorinţă arzătoare a omului de a fi frumos ?! Aş spune că e trendul, dar istoria mă contrazice, deoarece această preocupare ne macină din cele mai vechi timpuri. Eu cred că totul porneşte de la dorinţa instinctivă a omului de a comunica. Prin felul în care arătăm, trimitem primul semnal non-verbal despre cine suntem noi. Un exemplu în acest sens este rochia de mireasă, care stabileşte de la bun început cine este cea mai importantă persoană de la o nuntă.
,,Omul frumos” este o sumă. O adunare de calităţi, care dărâmă bariera temporală şi sparge mitul frumuseţii trecătoare. Nu este nevoie de bisturiu, şi totodată nu este suficient să fi îmbrăcat bine. Aş spune că formula secretă sună cam aşa : Un corp îngrijit şi sănătos, o tunsoare (şi culoare) adaptată după fizionomie, o ţinută corespunzătoare, un vocabular bogat şi diversificat, plus un caracter pozitiv. Acestea ar fi strict elementele de bază însă trebuie să adăugăm câteva subcomponente pentru a crea complexitate: ţelurile, inteligenţa, pasiunile, dedicaţia, manierele, implicarea şi cultura generală.
Concluzia este una repetititvă, nu există oameni urâţi sau frumoşi, există doar oameni care îşi doresc sau care nu.