CEI 8 ODIOŞI SAU MATURIZAREA LUI TARANTINO
Să scriu ceva obiectiv despre regizorul meu preferat, este echivalent cu a critica o mâzgăleală a fiului meu, pe o foaie A4, cu pretenţie de operă fină din care lipseşte abstractul. S-a vorbit mult despre el, ba că ar trebui să ne mai slăbească cu încă un western, ba că „Django” a fost prea comercial, lucru care s-ar putea răsfrânge asupra noului film. Totuşi, nu a fost aşa. Firul acţiunii din Cei 8 Odioşi, (traducere din rasa tabloidă) este simplu: 8 dubioşi şi un birjar sunt prinşi într-un viscol năprasnic şi sunt nevoiţi să se adăpostească într-o cabană, până când trece urgia. Nimic încâlcit, aţi crede, dar vă înşelaţi. Fiecare personaj are ceva de oferit pentru privitor, ca în toate filmele lui Q.T., ceea ce arată că actorii au fost din nou instruiţi bine şi apoi lăsaţi să-şi expună talentul. Sam Jackson nu a ieşit din tiparul său iar în momentele de tensiune, în dialogul cu Generalul Sandy Smithers (Bruce Dern) a amintit de Jules din Pulp Fiction. De altfel şi Oswaldo Mobray (Tim Roth), un britanic în mijlocul furtunii, ne-a făcut să ne gândim puţin la Hans Landa din Inglourious Basterds, prin felul foarte european de a limpezi apele. Doi actori au rupt gurile sălilor, adică Jeniffer Jason Leigh, care poate lua un Oscar şi Walton Goggins pentru rolul şerifului, portretul simplităţii, prostiei şi chiar al integrităţii. În rest, interpretările sunt normale doar “Charming” Tatum este foarte slab şi mă bucur că apare atât de puţin. Hateful reprezintă oarecum, creaţia matură a lui Tarantino din punct de vedere al liniarităţii cinematografice, şi-mi aminteşte mult de scenele interioare din „Cei şapte samurai” în care personajele încercau să socializeze în pace, în aşteptarea inamicului şi implicit a victoriei şi a libertăţii. Aici, particularităţile sunt opuse dar scopul este libertatea, în orice formă ar fi ea. Filmul este plin de laitmotive, care adunate îi fac să fie foarte bun chiar de Top trei din 2015. Ca de fiecare dată, avem mult sânge, nu ca în Kill Bill, dar slavă garoului că este sos de roşii. Iar pentru cei care-s fani ai dialogurilor din restaurante, aici aveţi mai mult de două ore de replici spumoase. Singurul lucru de care m-am temut a fost lipsa unui soundtrack tarantinean, dar Ennio Morricone, care poate câştiga primul Oscar din carieră, a fost genial.
Pentru QT mai urmează încă trei filme, iar dacă intervalul este tot de trei ani, înseamnă că trebuie să încep să mănânc sănătos în următoarea decadă.
Rogu-vă a mă citi şi săptămâna viitoare cu o altă recenzie. Până atunci, tineţi minte că viaţa-i una, filmele-s mai multe.