De Citit : Editoriale

Who let the dog in?

| 08 iunie

In viata mea?

Nu am avut niciodata caine. A fost o incercare, cand eram mic, dar Dona nu a rezistat prea mult la noi. Era o dementa. Caniche alb, carliontata, mult prea activa pentru un apartament de trei camere. Alerga pe pereti ca un balon spart. A trebuit sa o dam la curte. De-atunci, singura data cand am mai trait cu un caine a fost cand s-a mutat ea, cu tot cu Ema, o dalma­–tianca batrana cu mare personalitate. Atat de mare incat ma maraia din te miri ce. Cand ajunseseram si noi sa dor­mim pe aceeasi perna, s-a stins. Ani de zile am tot vorbit de caini dar nu am trecut niciodata la fapte. Acum o saptamana, o prietena ne lasa cainele in grija, un caniche negru, tuns haios, cu pomponele. Nu genul meu de caine. Botul negru mi se parea prea lung iar el mi se parea prea negru ca sa-i mai vad si ochii. Nu pot spune ca ne-am placut. Era placuta sen­zatia de-a-l simti cuibarit langa mine pe canapea, dar cam atat. E batran, surd, dar cu un spirit tare, viu, mai ales cand alearga dupa jucarii si ti le lasa la picioare.
A doua zi dimineata am iesit din dormitor. Cand m-a vazut a fost ca un ostatic salvat! Doamne ce-a sarit pe mine! Doamne, ce schelalaiala! Doamne, ce bucurie! Si nu-i dadeam nimic. Si nici nu cerea. Doar se bucura ca ma vede. Intensitatea bucuriei revederilor s-a marit cu fiecare venire acasa, cu fiecare revenire in camera in care era. L-am dus la Ciolpani, l-am lasat sa troneze peste toata curtea. Hohoteam cand ma gadila, lingandu-mi talpile. Daca il scot afara imi multumeste cand ne intoarcem pupandu-ma nesfarsit pe gat si pe obraz. Acum o ora, cand am venit acasa, pur si simplu vroia sa intre cu botul inauntru, in burta mea si urla ca un bezmetic fericit. Acum ma uit la el cum sta pe parchet in pozitia lui unica, de broasca, cu picioarele din spate labartate de-o parte si de alta. Acum am facut o pauza pentru ca a venit sa ma salute. Fusese pana dincolo. Se gudura, se urca pe mine. Parca stie. Maine pleaca.