Depinde numai de noi unde si cand iesim din realitate.
Strecurandu-si umbra prin frunzisul des, cu miros puternic de iasomie sangerie, prin iarba deasa si taioasa ca silexul, nu-si dezlipeste nicio clipa privirea de prada. A sosit clipa. Umilinta va fi spalata in sange. Calea regala va fi eliberata. Animalul inca zburda in voie. Puternic, mandru, viclean. Sulita zboara fara zgomot si strapunge gatlejul.
Bucuria il inunda, urla soptit cand ii vede caderea-n genunchi, inclinarea capului mandru… Mandru – a spus? Nu, o hiena nu-i niciodata mandra, nici vulturul hoitar, nici sacalul turbat rostogolin-du-se acum cu labele-n sus. Il ineaca regretul. S-a terminat prea repede. De aceea, reia. Infasurandu-si bratul in liana, se arunca in gol. Isi desprinde cutitul si, dintr-o singura miscare, ii ia gatul. Capul cade din inalturi, prada termitelor. Stop! Stop! E prea repede. Sa piara incet, simtind infinitul din fiecare secunda a chinului! Trebuie separat de viata cu o grija medievala. In hruba cu torte sovaielnice se dezaluie privelistea uneltelor de tortura. Si o bucurie neagra pluteste in aer. Victima cerseste indurare. Inalta clestele carnivor, cand observa ca bratul ii mai e infasurat inca in liana. E aidoma unui pansament. Il cuprinde melancolia. Iar melancolia deschide tavanul de la dormitorul secret. Isi retine suflarea. Tocmai ea doarme acolo, neglijenta, in cel mai imens pat din lume. Miscarile somnului o dezvelesc.In clipa aceea, scarabeul se lasa in jos, drept pe pielea ei aurie.
Piciorusele ii ating epiderma si ii dau fiori. Apoi intra prin nasul fetei si iese prin urechea tocilarului dintr-a saptea care a invocat toata saptamana razbunarea fara sperante. Langa el, o carte deschisa. Edgar Allan Poe, „Scarabeul de aur“. Tocilarul ofteaza adanc. Nici nu stim. Doarme, viseaza, sau a invins?