Specia: neinteles
Te minunezi de unii oameni, te impacientezi si intervii vocal, rugandu-i s-o lase mai moale, ii avertizezi intransigent cand ii vezi aruncandu-se de buna voie in gura lupului. Tu esti rezonabil. In prima faza zici ca-i gluma, apoi te ingrozesti vazand ca-s hotarati s-o tina pe-a lor, si te retragi, ca intelegi ca nu intelegi ceea ce e de neinteles. N-ai cum sa-i opresti. Sunt oamenii aceia care nu poseda simtul pericolului. Genul caruia ii e cald cu dintii in gura. Cum sa pricepi asa ceva? Omul trebuie sa-si aeriseasca altfel gura, sa lase dantura acolo unde e, iar daca totusi aceasta a parasit cavitatea natala actionezi, fixezi proteza, cum Stefania Rares recomanda.
Asa se face. Nu ca prietenul Florin Ghioca, care s-a cerut in Afganistan fara sa aiba vreo legatura, nu s-a nascut acolo, nu-i in armata, nu i-a fugit iubita „la mama“ tocmai in zona aia, cel mult profesia de jurnalist sa justifice plecarea, dar aveam si noi conflicte mai pitoresti intre divele zonale. El nu si nu, s-a agatat de aparatul foto si fuga in teatrul de operatiuni. Ce teatru, ca a vazut si a fotografiat lucruri poate regizate, dar fara stiinta actorilor, unii la ultimul recital din viata. Florin s-a apropiat de oamenii aceia, le-a daruit ceva lucrusoare, le-a simtit durerea, a surprins pe chipurile copiilor frumosi ca ingerii inocenta nenorocirii, chestii cu care noi zau ca nu avem treaba acum, cand tocmai comandam niste bulete de cascaval la mall.
Daca nu te duci acolo, nu vezi si nu stii. Bun, daca chiar afli, donezi ceva prin sms si gata, nani constiinta, hai la un film dur despre Afganistan, poate la drive cinema, ca-i ca la americani basically. Si iar vine Florin ba in Bucuresti, ba in Vama, ba in Iasi cu expozitia lui cu copii care nici nu te cearta, iar strange Florin lucruri pentru napastuitii de-acolo, si iar pleaca Florin la gloante si obuze, si iar nu mai intelegi. Dar admiri.