District 9 si-a creat o reputatie de SF istet regizat si care „spune ceva“. Ei bine, nu spune nimic si nu e nici atat de istet regizat.
Extraterestrii vin din nou, numai ca de data asta nu debarca in SUA, ci in Africa de Sud, si nu sunt nici ingeri, nici demoni – sunt doar niste calatori rataciti (care intamplator arata ca niste creveti). Pamantenii (reprezentati de o corporatie lipsita de scrupule) ii tin intr-un ghetou, incearca sa fure secretele armamentului lor (numai ca acesta nu poate fi folosit decat de cineva cu ADN de „crevete“) si dupa 20 de ani se hotarasc sa-i trimita intr-un lagar. District 9 – un SF de actiune cu pretentii de parabola despre rasism (trimiterile la istoria recenta a Africii de Sud sunt evidente) – a starnit mult entuziasm pe Internet, dar si in critica (americana) profesionista. Ei bine, acest entuziasm e mult exagerat.
Pana la un punct, povestea e servita ca un documentar (cu experti care dau explicatii si reporteri care transmit de la fata locului in timp ce „crevetii“ fac prostii in spatele lor), formula care favorizeaza efectele umoristice si il obliga pe spectator sa fie activ mental – multe lucruri uimitoare tind sa se petreaca intr-un colt de cadru si sa se consume fara ca operatorul sa fi avut timp sa focalizeze pe ele. Dar aceasta formula e mai mult sau mai putin abandonata dupa 20 de minute si restul lui District 9 e un film de actiune – mai exact, echivalentul cinematografic al unui joc pe computer din categoria shooter-elor –, unul mai vanos decat altele, dar in niciun caz unul care sa stimuleze activitatea mentala. Alegoria extraterestru-strain (imigrant, minoritate rasiala etc.) ramane la un nivel de imaginatie extrem de scazut. Eforturile realizatorilor de a-si imagina cultura din care provine strainul respectiv sunt minimale; nu-i intereseaza. Pentru ei, strainul e interesant ca victima si atat.