In anii ’70 – ’80, cand distractia era o lupta (si viceversa)…
Eram printre cei mai fragezi enoriasi ai Ateneului juvenil. Faceam parte dintr-un grupuscul de liceeni tunsi, mai deseori in uniforma. Ii invidiam pe ceilalti, studenti si tineri intelectuali, nu atat pentru plete si toale, cat pentru colectiile de muzica si lecturile cool.
Conform unei legi a atractiei spiritelor, ne-am trezit gravitand – colegii mei si cu mine – in jurul celor mai celebri dintre acesti hirsuti cu aer de guru. Acestia nu consumau rock, folk si jazz asa, ca noi, din hobby: ei se dedicasera serios cauzei si ajunsesera pe trepte tot mai inalte ale devotiunii. Rangul suprem era acela de metodist de club, un fel de administrator al stabilimentului, care asigura programul de auditii si, acolo unde permiteau conditiile tehnice, recitaluri live, concerte sau mici festivaluri… Toate aceste manifestari cu iz capitalist – metodistul le organiza, ce-i drept, cu greu, in schimbul unor anevoioase frecusuri utecisto-comuniste la care era supus periodic in cadrul organizatiei de partid; dar care, in definitiv, ii dadeau o aura eroica, de campion care s-a jertfit pentru noi.
Dupa metodisti, coborau in ierarhie inginerasii sau contabilutii care tineau cate o rockoteca de intreprindere. Vara mergeau la mare ca disc-jockey. Peste an organizau un baluri si spectacole „de sunet si lumina“. Piramida scadea treptat catre tot felul de redactori muzicali de la Radio (pe atunci exclusiv de stat), tineri actori cu veleitati de folkisti, asistenti universitari neintarcati dupa cariera de sefuleti prin ASC (Asociatia Studentilor Comunisti)… Era o ierarhie neoficiala, alternativa celei de partid si de stat (cu care se intersecta pe alocuri), o ierarhie necontestata, mutual acceptata, in numele muzicii. Le ziceam „promotori“, cu un termen care ingloba diverse mode si stiluri, sub numitorul comun al unui mod de viata boem, si totusi responsabil si generos fata de noi, simplii fani. (Va urma.)