De Citit : Editoriale

Prieteni adevarati

| 09 iulie

Stanica simte cum irupe din el un sentiment omenesc. Unul nobil, fragil, plin de seva. A simtit un soi de gadilitura sub pleoape si in creier – apoi inima i-a batut tare. A fost uimit, aproape i-au dat lacrimile. Cornel zacea intr-o rana, cu mana la tampla si lacrima cu adevarat. Abia de avea puterea sa se stearga pe obraz cu maneca. Imediat, locul lacrimilor era luat de muci, iar maneca, ascultatoare, facea imediat curat la locul de munca. Nici Fanel nu era mai tare. Inima lui buna nu plangea. Ba da, dar o facea pe dinauntru. Isi cuprinsese tamplele intre degetul mare si cel aratator, se incruntase, gura i se zvarcolea in rictusuri expresive. Dar nu plangea. Si se vedea cat de tare se straduia. Mai era acolo cineva. Un tip neguros, ascuns in umbra. Pe el nu-l punem la socoteala. El nu bause destul, nu-si dadea rau liber sentimentelor. In plus, il chema Costel. Costel era piaza rea a localului. Rasarea din pamant, din iarba verde, se aseza pe nepusa masa intre partenerii de bere si discutii si spunea o poveste.
Povestile lui erau cu animale si foarte triste: un magar cu trei picioare inecat de stapan dupa ce ii legase o piatra de moara de picioare, un caine cu trei picioare, spanzurat in piata publica de un tribunal ad hoc, format din notabilitatile secrete ale orasului, un motan zidit de viu la baza celui mai inalt bloc din oras. Cum? Daca mata avea trei picioare? Nu stiu. Nimeni nu stie. Costel nu se incurca cu fleacuri. Ei bine, azi s-a oprit in fata celor patru prieteni, Stanica, Cornel, Fanel si Ionel. N-a zabovit mult. A cuprins dintr-o privire halbele pline si halbele goale, a cantarit vocalele si consoanele de pe limba lor, apoi le-a pretaluit infatisarea. Fanel era descheiat pana la buric, Cornel se stropise pe pantaloni, iar Stanica se chinuia, zadarnic, sa-si bage portofelul in buzunarul de la spate.
— Delfinii! – a bubuit Costel. Delfinii, aceste animale superbe, inteligente si maiestuoase. Delfinii, fratii acvatici ai omenirii. Stiti ce fac semenii nostri, aceste bestii cu chip de om? Ii macelaresc, ii toaca, ii fac mancare pentru animale, grasime pentru pometi si ficat pentru potiunile sexuale. Stiti cum procedeaza? Cu viclenie criminala! Ii obliga pe delfini sa ii calauzeasca pe mari, apoi ii sfarteca cu elicile. Si ii culeg, asa, sfartecati, pentru a le da o ultima lovitura, aia finala. Cu maciuca. Iar bietele fiinte isi dau viata in tacere. In tacere, am spus!
S-a facut liniste. Iar prietenii au plans, zvarcolindu-se sub cizma pacatului si a remuscarii. La ce bun sa traiesti daca macelaresti delfinii? Si-au jurat, cu sughit, ca, de maine, sa fie mai buni.
A doua zi au incercat in zadar sa refaca povestea. Fiecare isi aducea aminte altceva, in coada de peste.
— Asta nu se poate, a zis Ionel. Pai eu n-am fost cu voi aseara! Iar delfinul nu-i peste!