E rau sa le stii pe toate.
Vocea baritonala a dlui Manoilescu strabate incaperile. Vorbeste, ca intotdeauna, tare, cat sa-l auda Evlampia, de oriunde ar fi. Printre fraze se strecoara, din cand in cand, un gafait. In timp ce leaga, impatureste, innoada, indoaie, inghesuie si optimizeaza, ofera lungi explicatii. De exemplu, structura coardelor cortului sau esenta cristalina a rezervorului din termos.
Ajuns la termos, dl Manoilescu il priveste cu melancolie. Nu mai vezi azi asa minune. Luat acum treizeci de ani, de la Viena, printr-un noroc porcesc. Doar bocancii, de piele adevarata, lustruiti din prima zi cu dragoste nepamanteasca sa mai concureze termosul. Ochii aproape i se umplu de lacrimi. Spirtiera ii pare nedemn neglijata. Lanterna de metal, data la reconditionat, volumele din Kant (editia italiana din 1903, ehei), dar si betele de carbon si cate si mai cate ii cersesc atentia. In lumea lor, tainica, plina de semnificatii, a introdus-o oarecum parintesc si sacerdotal, pe Evlampia. Mititica. A trebuit sa-i explice totul. De la principii, pana la consecinte. Si, mai ales, sa nu strice ordinea stricta in care isi au toate loculul in casa lui. Hm, acum e a lor… Zice: „Stiai de rolul argintului in sanatatea lumii?“ Duce cu sine, intotdeauna, un paharel de argint, din care bea numai el.
Bagajele formeaza o piramida simetrica in mijlocul sufrageriei. Brusc, dl Manoilescu isi da seama ca vorbeste singur. Catranit, convins mie-n suta ca e o boacana la mijloc, porneste spre dormitor, compunandu-si mina dojenitoare. Dar camera e pustie, sertarele ranjesc, iar sifonierul e pustiu… In mijlocul patului, un biletel. Respiratia i se taie. Atat. Ar fi trebuit s-o spun de la inceput: dl Manoilescu bate spre saizeci de ani, iar Evlampia, de-ar fi ramas in povestea noastra, doar douazeci si ceva…