De Citit : Editoriale

Paranoid Park – pe role-n Portland

| 17 martie

Alex (Gabe Nevins) are 16 ani si lumea din jurul lui – parintii divortati de curand, fratele mai mic, prietena perfect dispusa sa-si piarda virginitatea cu el – nu-l mai intereseaza; parca nici nu mai e in jurul lui – parca s-a retras la mare distanta. Pe Alex nu-l mai intereseaza decat skateboardingul, care a devenit o experienta mistica pentru el: atunci cand e pe skate e intr-o stare de gratie, e plin de intuitia transcendentului. Skaterii din orasul lui (Portland – Oregon) au loc sacru caruia i se spune Paranoid Park si, intr-o buna zi, Alex pleaca intr-acolo, asteptandu-se sa primeasca un fel de revelatie.

Ce i se intampla de fapt acolo – sau, mai exact, ce comite el, ca prin somn – nu aflam decat mult mai tarziu: filmul, care se numeste Paranoid Park (si e adaptat dupa un roman de Blake Nelson), respecta ritmul lui Alex, care se intoarce incet-incet la lume scriind o confesiune; evenimentele acelei zile ies la iveala treptat, ca dintr-o ceata. Multi regizori americani mai mult sau mai putin independenti fac filme cu adolescenti alienati, insa niciunul nu stie sa redea alienarea asta atat de complet cum o reda Gus Van Sant. Starea in care se afla Alex e, din punct de vedere medical, una patologica, dar este si o stare magica.

Van Sant n-o banalizeaza printr-o analiza pseudoclinica sau prin explicatii pseudosociologice, ci ii reda atat gravitatea, cat si luminozitatea intr-un limbaj audiovizual mai degraba poetic decat narativ (si la fel de exact in felul lui ca al celui mai bun clinician sau sociolog), bazat pe niste optiuni neconventionale in materie de muzica, pe nesfirsitele ralantiuri ale directorului de imagine Christopher Doyle si pe extraordinarele ambiante sonore create de designerul de sunet Leslie Shatz.