De Citit : Editoriale

O confruntare de neuitat

| 09 decembrie

Viata e plina de intamplari memorabile, dar nestiute.
Zace in rezerva luminata si curata. La fel de curata si precisa e durerea care vine si pleaca la ore fixe si se instaleaza confortabil, in fotoliul lui de carne, privindu-l direct in creier. Sar in ajutor calmantele, picurate atent, chipurile sa nu-i dea dependenta. Ar vrea sa surada: dependenta sa fie, daca o cer interesele vietii. Dar nu izbuteste. E tulburat. Stie ca va muri si nu vrea sa moara. Stie, de asemenea, ca toti oamenii sunt muritori. Sa-i ia dracu pe ceilalti. Se infurie, cu ultimele puteri. Toate incercarile de a se intelepti s-au terminat intr-un acces de furie si lacrimi.

„De ce eu? De ce eu?“ Sa piara lumea, sa crape martorii! In scurtele momente de luciditate, se pregateste de infruntarea finala. Isi aduce aminte, asa cum se cuvine, de femeile abandonate in urma… N-a venit una sa-l vada. De prietenii betivi si prietenii devotati…

Vizitele lor, tot mai rare – sau timpul curge altfel – il scot din minti. Ei sunt vii si el e pe trei sferturi dus. Abia acum se prinde: eroii din filme care isi privesc sfarsitul cu impacare resemnata sunt niste imbecili! O minciuna care-ti inchide gura cu scoci, sa nu strici cheful celorlalti. Degeaba s-a prins. Nu mai e timp pentru nimic.

Asa si in seara asta. Sora a surubarit la cateter, a umblat la perfuzor si a plecat. Cu toate astea, desi e la ora de somn, se preface doar ca e toropit. Pentru ca, simte el din toti rarunchii, acum e momentul adevarului.

Intr-adevar. Moartea intra pas pas in rezerva. Se apropie si ii pune mana pe frunte. Cu un efort extraordinar, smulgand perfuziile, bolnavul ii trage un pumn drept in nas. Moartea se clatina si face un pas inapoi. Din fosele nazale tasneste, bogat, sangele negru-fosforescent. Asta-i tot. Povestea celui care a invins moar­tea. E drept, doar pentru o secunda.