Contra-comentariu
Am scris saptamana trecuta un editorial despre frumusete, atat cat s-a putut intr-o mie sapte sute de semne. Probabil m-a prins in pasa buna, pentru ca a avut ecou. Mi-a ramas in minte unul dintre comentarii: „Dar noi, astea uratele, ce pana mea facem?“. Exista femei urate? Exista. Unde e uratenia lor? Imi vin in minte doar doua locuri, in sex si in blandete. Puteam sa zic brutalitate, daca n-as crede ca e doar o blandete violata candva. E urata o femeie cu pielea neingrijita? Este, pentru ca asa si-ar creste si copilul. E urata o femeie durdulie? Pentru multi. E urata o femeie cu sani prea preocupati de gravitatie? Revistele de femei spun ca da. Dar infinit mai urata este femeia rea. Femeia egoista, femeia mincinoasa, femeia dublu-standard, care te dispretuieste ca te uiti doar la coapsele cu care incearca sa te cucereasca-n forta, cea careia i se cuvine mereu, inainte sa se cuvina.
Egocentrismul asta, ca si la barbati, vine din neintelegerea lumii. Dar, pentru unele, putine din pacate, vine o clipa cand un zambet sincer reuseste sa treaca prin zidurile de amintiri si de gesturi atat de zilnice ca parca-s ale altcuiva, ca floarea prin asfaltul rece. Si un barbat il vede si zambeste-napoi. Si da, la inceput ii vede sanii prea copti si fundul lasat. Dar noapte de noapte, pe-ntuneric, curg sarutarile, mangaierile, oxitocina. Si, curand, pielea ei se lumineaza cand il vede. Si el ii recunoaste fundul dintr-un miliard, iar sanii nu atarna, ci sunt perele de aur. „Noi, astea, uratele, ce pana mea facem?“. Inmuiati-va pana in apa curata si desenati cu ea o rochie si un suras. Pentru ca nu stiu voi cum sunteti, dar noi, barbatii, orbim de la zambete.