Decat o vorba sa-ti mai spun
Politicianul contemporan este pretios, o fire sensibila, care nu suporta nici in ruptul capului vreo forma de manifestare a inesteticului in limba, mai ales daca se stie filmat. Danseaza cu gratie printre regulile gramaticii, insa uneori uita sa calce pe varfuri precum balerinele si apasa adanc cu bocancul in noroi. Finetea sa deosebita face ca ciocanelul, scarita si nicovala sa i se cutremure la auzul vreunei cacofonii.
Aceste urechi alese, cum simt ca se apropie un “ca”, cum declanseaza un sistem de autoaparare si reactie rapida. Dupa ce-si fac cruce cu limba in varful gurii, lanseaza oral o virgula bine subliniata fonetic sau celebra particula “si”, care transforma inofensiva cacofonie in materia pe care ne ferim cu totii s-o pronuntam.
Mai nou, un discurs elevat presupune multe si-uri si virgule, fie ca este sau nu cazul. Astfel iau nastere fantasticele “Cand virgula candidez…”, sau “Eu, ca si om…”
In ciuda atentiei deosebite pentru un discurs plin de virgule, aproape toti isi baga picioarele in pronumele relativ “care”. De la Tariceanu incoace, tot mai putini politicieni isi amintesc sa puna prepozitia “pe” inainte de care, si astfel “deciziile care le iau”, nu mai intereseaza pe nimeni.
O alta moda televizata sunt ghilimelele. In special politicienii tineri, care-si impopotoneaza discursul cu metafore pun ghilimele unde nu te astepti. La televizor, ghilimelele se pun din miini, ca un fel de coarne. Asta genereaza si o miscare arcuita a bratului, ceea ce umple de gratie un discurs politic. Dar intr-o tara in care Marean Vanghelie si partidul decide cine sa dea examen la facultate, nimic n-ar mai trebui sa ne surprinda.