ma intreb ce-ar fi scris Haruki Murakami in locul meu
In fata la O’Neil, bodyguard-ul ii spune amicei mele ca nu poate intra daca nu-si scoate bandana care-i prinde parul. Nu inteleg nimic din ce spune, are un accent extrem de puternic. In cele din urma, dupa ce afla ca stam cat sa bem un cidru (4 lire), ne lasa inauntru. La toaleta, un negru aflat langa chiuvete ma intreaba cum ma simt. Ii zic ca bine, el imi citeste ce scrie pe tricou (the cure, CHIU-AA). Nu prea pot sa ma pis in prezenta unui om atat de amabil care asteapta rabdator sa termin ca sa deschida robinetul si sa-mi toarne sampon in palma. Ii las 10 pence pe o farfurie unde se afla monede mult mai mari.
Mi s-a facut foame, intram intr-un Tesco de unde imi cumpar paine si branza. Mi-as lua si o bere, dar n-am unde sa o beau, e interzis sa bei pe strada. E uimitoare lista de interdictii din spatiul public. Intram in clubul Punks unde in fiecare marti se pune indie. Clubul nu arata deloc punk, e chiar destul de stylish. DJ-ul sta cu barbia sprijinita de geam. Apoi intra ei, perechea de japonezi, si Punks se transforma intr-o scena din Mystery Train. Nu-I deranjeaza clubul gol, danseaza de parca ar fi la cea mai tare petrecere. El are peste 40, costum, camasa, pantofi scumpi. Ea are ochelari cu rama groasa (porn) si pare de 20. Apoi apar ele, cele doua cocalare englezoaice care au luat probabil lectii de dans de pe internet.
Sunt puse pe spectacol, isi ridica tricourile, par sa fi venit cu ceva alcool la bord. Uneia ii cade paharul din mana, pur si simplu, ca si cum ar fi fost legat de o ata pe care cineva a tras-o brusc. Cele doua par neobosite, navalesc peste japonezi, ii invaluie, ii separa, ringul e umplut de cele 4 personaje jarmuschiene. Alte doua fete, mai elegante, urmaresc vartejurile de pe ring. La urmatoarea piesa li se alatura, miscandu-se fantomatic, in deplin contrast cu cocalarele, apoi parasesc ringul si clubul. Ceea ce facem si noi.