Ghid liric despre cum sa fii tu insuti
Aievea s-a materializat nedrept de rar in fata publicului bucurestean. Dar asa rarefiate, aparitiile le-au consolidat, iar nu erodat, amintirea. Altfel nu pot sa explic eroismul celor probabil 300 de fani care au inotat in viscol sambata seara pana in Rahova – Uranus, la The Ark, pentru o intalnire cu Aievea. La intrare, am trait, ca toti ceilalti zgribuliti intarziati, deruta unei intalniri insolite: nu ma dezmeticisem inca de viscolul din freza si m-am trezit ca dau buzna fix peste Electric Brother care facea piruete cu chitara lui, in pragul usii; apoi, ca sa ajung la bar, era sa traversez, ca solist accidental, spatiul care era, de fapt, chiar scena concertului. In volumul de la The Ark, vocea lui Jay Jay Johanson nu ajunsese de pe podiumul instalat la un capat al salii pana la treimea distala a publicului.
Aievea a decis sa sparga conceptul de scena si s-au instalat circular, in mijlocul spatiului. Asa au reusit sa mai adauge o definitie conceptului „aievea“: intre noi. Au fost tangibili, asa cum sunt artistii care canta pentru prieteni. Iar toata lumea era imbratisata de ecrane – vreo 6 – pe care malaxorul vizual Gontz reasambla afectiv prozaicul. Marta (Hristea) a fost vocea in jurul careia sufletul devine Aievea. La vraja asta au pus osul si, dupa caz, harul, prietenii ei, Vlaicu Golcea (claviaturi, programming), Tavi Scurtu (tobe), Electric Brother (chitara, dar sa nu uitam si o foarte simpatizata voce) si vrajitorul Utu Pascu (sound management). Dar daca vocea serafic/cruda/ironica/fierbinte a Martei este, in general, in prim plan, insusi rolul ei a fost, episodic, subiect de joaca pentru prieteni: au pus la cale o perfida alunecare a vocii delicate in spatele unui aspru solo de tobe. Fascinant. Pe scurt, au facut ce-au vrut ei, cu ei si cu noi. Nu inteleg cum pot sa-si permita sa fie ei insisi.