(Stiu, am ramas dator cu Iaru portaru’. Revin in 5 minute.)
Tara in care traim noi, cei care am mai ramas in ea, a devenit tot mai greu de inteles. De aceea au aparut o multime de forme de exprimare ale unei aceleiasi dorinte generale de a o parasi. Un fals sondaj realizat de o publicatie pusa pe capatuiala anunta pe prima pagina ca 85% dintre romani vor sa plece; alta, ca medicii vor in Anglia; ca parintii vor sa-si trimita copiii la studii „afara“; deunazi am dat peste cea mai necrutatoare definitie a patriei recente: Romania este tara cu cea mai mare speranta de emigrare. E clar ca mare parte a presei bate campii, dar nu incape nicio indoiala ca emigrarea a devenit un subiect vedeta al ultimilor ani. A, bine’nteles ca nu e la fel pentru toata lumea. Eu, de exemplu, cred ca Romania e atragatoare – asa cum au fost irezistibile dizenteria, sifilisul si lepra africane pentru Albert Schweizer.
O singura seara am sovait: sambata, la Art Jazz, in universul Iordache. Nu ma refer la virtuozitatea muzicienilor, ci la oferta lor politica: ei au cladit un taram al elfilor, afurisiti si pusi pe sotii. Puck la saxofon, Sorin Romanescu la chitara, Eugen Nutescu la chitara si pian, Alexandru Pascu la contrabas si Tavi Scurtu la tobe au incurcat si descurcat iubirile dintre investitorii de emotii din club. Cand m-am dezmeticit fireste ca m-am intrebat daca Iordache ar ramane acelasi donator de seninatate daca ar trai intr-o tara civilizata. Parca nu-l vad urcand intr-un Audi cumparat din banii castigati intr-un club de jazz in care patronul nu se cearta in timpul concertelor cu barmanii si nu pune saxofonistul sa vaneze blatisti. Eu cred ca e mai bine pentru el aici, unde traieste un alt personaj, din alta poveste dar de acelasi calibru afectiv: un poet care a jucat fotbal si care a avut de aparat o poarta. Iaru portaru’.