Patriei.
Era prin toamna lui ‘88. Liniste deplina pe strazi, masini putine, curent electric taiat zilnic, apa calda ioc, program la televizor doar seara, cu cantece patriotice pentru Nicolas. Apogeul Epocii de Aur. Eram la armata. De cateva zile, pe la poarta unitatii, trecea, din cand in cand,
o minune roscata, la vreo saptespe ani, calarind plictisita o bicicleta Pegas cu ghidon inalt. Cu coarne, cum se zicea la vremea aia. Aparea seara, dadea cateva ture, ne umplea de draci si de fantezii pacatoase si pe urma disparea multumita la ale ei.
Camarazii comentau cat era ziua de lunga: „Stai, ma, teteo, in bancuta lu’ matale, ca nu pune asta botu’ nici daca apare Sandokan, d’apai la un fraier de soldat. Nu vezi ca e telectuala? Vine de la meditatii, are toale de fata de stab… Nu te vede nici daca te-mbraci in becuri.” Imi facusem tot soiul de planuri, texte, repertoriu de mecle corespunzatoare, doar sa-i fac praf pe toti si sa reusesc sa schimb macar doua vorbe cu vietatea care bulversase tot efectivul din cazarma.
Misiunea era cu atat mai grea, cu cat aveam de trecut peste proasta reputatie a perimetrului unitatii, de unde minunata roscata auzea, zilnic, un trilion de pasaieli, fluieraturi si oftaturi epopeice. Intr-o seara, mi-am pus haine civile, am luat sub brat un disc de vinil, un Zeppelin I, pentru impresie artistica, i-am usuit pe toti de pe langa gard, si am iesit sa dau piept cu inamicul. Care n-a intarziat sa apara, la marele fix, de la meditatie, in drum spre casa. „Salut! Pot sa…”. Si m-am blocat. Roscata chiar s-a oprit. Ne-am privit cateva secunde, ea calma, eu pierdut. Magia a tinut doar o clipa.
Din neant, a aparut un nene cu fes de’ala cu mot, cu sticla in buzunarul hainei si rupt de beat. S-a oprit cumva intre noi, s-a uitat la ea, s-a uitat la mine, a zambit smecher si-a zis: „Mmmmm… T’ar fi buna mie!”