L-am privit. Din întâmplare… de cele mai multe ori…
După un timp, am realizat că-mi place și că nimic nu-I întâmplător…
O fi simțit și el? O fi adevărată treaba cu chimia?! Mă oglindeam în retina lui pe furiș… și arătam al naibii de bine. Era de vină naivitatea și entuziasmul de început.
Fără contracte semnate… a început comunicarea.
La dicție, ultima dată când m-au verificat stăteam bine, iar cuvintele… Cuvintele își făceau atât de bine treaba. Pff! Parcă citesc din Amintiri din copilărie… pentru că, în cazul de față povestea numai sună ca-n poveștile cu zâne.
Ați auzit vreun personaj povestind că de prea mult bine i s-a făcut rău?
Ei bine, eu am primit rolul principal în filmul de pe afiș.
Consumând o doză prea mare de entuziasm, s-au activat reacțiile adverse. Am ajuns în punctual în care parcă nu-mi mai puteam controla mintea, iar gândurile o luau la fugă înaintea mea.
Mă uitam la telefonul meu cu ură, de parcă mi l-a îndesat cineva cu forța sub nas.
Mi-era teamă să-l mai ating de frică să nu scrie singur mesaje la comenzile subconștientului… Ca să înțelegi și tu ce citești… mesajele au constituit intriga! Am întrebat și eu prin jur… Toți le folosesc! Și DA! Cu toții din același motiv… E mai palpitant și-ți bagă în buzunare mai mult curaj.
De multe ori ar trebui să avem grijă ce ne dorim… Mai puțin și mai natural,
n-are cum dăuna! Punctul culminant ziceam? Ei bine, de la atâta joacă, mi s-au încins creierii și am turbat.
Acum înțeleg de ce oamenii din trecut se iubeau mai mult. Își scriau gândurile și mesajele pe hârtie și mai aveau o șansă să anuleze comanda SEND când erau prea multe cuvinte sau situații de modificat…
Eu, una zic pas la sms… de la întâi! Cred că pot avea curaj și când mă onglindesc în ochii lui…