In Gran Torino, Clint Eastwood practic se autoproclama zeu. Spectacolul ii va consterna pe unii si ii va fermeca pe altii. Si unii, si altii vor avea dreptate.
Noul film al lui Clint Eastwood, Gran Torino, spune povestea unui mos morocanos (Eastwood), cu vocabularul compus pe jumatate din mascari rasiste si pe jumatate din maraieli, care incet-incet devine prietenul imigrantilor asiatici de pe strada lui si protectorul lor impotriva derbedeilor din cartier. Dar povestea e un pretext. Filmul nu e despre nimic altceva decat despre persona eastwoodiana, adica despre imaginea eroica pe care si-a construit-o el in ultimii 45 de ani; personajul lui de-aici e creat din bucati de roluri mai vechi.
Eastwood parodiaza aceasta imagine cu o lipsa de inhibitii fara precedent, dar scopul lui nu e s-o distruga, ci s-o fixeze definitiv pe piedestal – finalul arata ca eroul eastwoodian nu mai are nevoie de un Smith & Wesson (cum avea pe vremea cand il chema Dirty Harry) ca sa faca ordine pe strazi, acum isi castiga bataliile doar tintindu-si adversarii cu degetul: a promovat din randul eroilor in randul zeilor. Mai mult decat orice alt Eastwood, Gran Torino (pe ecrane din 17 aprilie) va imparti critica in doua. Unii vor gasi ca demersul lui de autozeificare nu e cu nimic mai respectabil decat demersul similar al lui Nicolaescu din Supravietuitorul sau Orient Express si ca mijloacele lui dramaturgice sunt la fel de primitiv-melodramatice.
Altii vor observa ca Eastwood, ca actor, controleaza exact masurile in care spectatorul il gaseste comic, respectiv impozant – le controleaza asa cum numai un star veritabil le poate controla (si asa cum Nicolaescu doar viseaza sa le controleze) –, ca masurile respective n-au fost niciodata mai generoase si ca nerusinarea de a ni se darui in postura de zeu e perfect acceptabila la un star ca el, care poate sustine postura si care chiar daruieste.