Corporatistii nostri suflet poarta
Am scris de foarte multe ori aici despre atmosfera unor concerte unde miza era muzica. Este vorba despre concerte la care publicul amator se aduna ca sa-i asculte pe altii, muzicieni adevarati. Exista, insa, si altfel de concerte – anume cele in care nu muzica e piua’ntai. In cazul acestora diferenta intre interpreti si public se dilueaza. Este foarte greu sa spui, de exemplu, cine a cantat saptamana trecuta la Gala premiilor Jack Daniels de la Music Club.
Sub camuflajul unui concurs, in sala s-au adunat 10 trupe pop-rock, respectiv vreo 400 de persoane. Sigur, n-au cantat chiar toti, dar nici mult n-a lipsit: trupa Erisma-Elumni – castigatoarea locului 2 – a umplut scena cu aproape 20 de interpreti, absolventi sau profesori ai programului Erisma. In afara de rocker-ul Robert Turcescu la chitara si de ziaristul-baterist Ovidiu Vanghelie (Mediafax), aproape toti ceilalti sunt, in viata reala, manageri. Cu exemplare din aceeasi specie erau populate si celelalte trupe. Le pomenesc aici doar pe cele premiate: „The Jagers“ (Pras + Decorin + Colliers) – locul intai, „23“, trupa lui Bogdan Naumovici – locul 3, si KPMG – premiul pentru audit, aaa, scuze, premiul pentru atitudine. Daca adaugi suporterii – colegi din organizatie sau din companie – intelegi cum de s-au adunat atatea sute de personaje. O concluzie pripita ar fi ca la respectiva Gala a avut loc o fandoseala corporatista. La o privire mai atenta, poti, insa, sa descoperi ca, dincolo de crusta de manager, acesti artisti-amatori contin embrioni de sentimente umane. Unii cercetatori identifica aceasta anomalie cu expresia „personalitate postcorporatista“. Cu alte cuvinte, pe scena au urcat oameni care isi doresc recupereze comunicarea cu ei insisi, dincolo de celula existentiala in care i-a inghesuit compania. Iar pentru asta, muzica este limbajul care-i ajuta sa se demutizeze afectiv.