Pai atunci sa faci. Altora.
E asa de greu sa scrii despre inca o asociatie care are nevoie de bani… acum oriunde intorci ochii vezi priviri implorandu-te, maini intinse spre tine, voci spargandu-se de atata rugat – si nu vorbesc despre cei care disimuleaza, aia e alta poveste. Ci despre ce am cunoscut eu, mergand in vizita la centrul de terapie pentru copii cu autism. Mi s-au aratat filme. Cum erau la inceput. Priviri in gol, departe de lumea noastra. Indiferenta la aparitie umana, chiar daca e mama sau tata. Miscari fara sens, repetate la nesfarsit. Fara terapie, cam asta e proiectia de viata.
Si apoi i-am vazut pe aceiasi copii. Fata in fata. M-am jucat cu ei. Am sarit, ne-am invartit, am stat jos, ne-am prefacut ca bem ceai. Mi-au aratat pe mama si pe tata in poze. Dupa numai sase luni. De terapie. Dar impreuna cu acesti oameni pregatiti si inimosi care se ocupa de ei zi de zi, om la om.
Am auzit un baiat de 17 ani povestind coerent la radio istoria sa. Ma intreba cineva dece se strang fonduri pentru acesti copii, ca oricum n-au cum sa se vindece… dar am vazut cu ochii mei ca ei pot fi recuperati si chiar integrati in societate. Dece sa nu ajutam daca se poate asa de simplu? La sfarsit de an unele firme au profit, nu? Bun. Daca au profit trebuie sa plateasca impozitul pe profit. Statului. Pana aici e clar, banii sunt dati? Sunt dati.
Ei, daca voi, cei care platiti acest impozit precizati: mai statule, nu-ti dau toti banii tie, vreu sa ajunga si la copiii de la AITA sau de la oricare alt ONG, statul va inghiti in sec si va da din portia lui si acestor asociatii care au cheltuieli nenumarate, pe care le suporta parintii, si-asa necajiti.
Unde ar fi dezavantajul platitorilor de impozit pe profit? Nici timp nu pierd, fiindca vin ONG-istii sa le culeaga declaratia de bunavoie. E doar o foaie. Doar un minut. Si cativa oamenii sunt mai fericiti.