Tratat de economia nemiscarii.
N-am ce face, trebuie sa ma leg din nou de Ozzy. Stiu, ne-am rasfatat deja la concertul lui, dar dupa aparitia Cesariei Evora la Bucuresti m-am ales cu o nedumerire. Va amintiti, Ozzy Osbourne a avut in fata, acu’s trei saptamani, peste 10 mii de rockeri. El a incercat sa se imprieteneasca cu toti. In acest scop a vorbit mult cu dansii: ba striga „let me see your f..king hands“, ba se plangea ca nu-i aude si-i punea sa repete uralele, ba i-a stropit cu un aruncator de spuma, ba – si asta a fost apogeul gesturilor de simpatie – a scos un drapel tricolor pe care l-a agitat ce l-a agitat si-apoi s-a invesmantat cu dansul. Toate astea plus o permanenta topaiala au fost repertoriul gesturilor generatoare de emotii pozitive din arsenalul unui maestru al spectacolului. Si sa nu uitam ca agitatul de pe scena avea peste 60 de ani si era de neoprit. Asa, doar citite aici, gesturile lui ar putea fi apreciate ca isterice iar intregul pachet pare a apartine unui cabotin sadea.
Acolo n-a fost asa, a plecat de pe scena lasand in urale peste 10.000 de prieteni care l-au inteles: e Ozzy, e un apucat, dar e taticul rock-ului si-si iubeste toti copiii chiar daca o comunica mai caraghios. Dupa doua saptamani, in Sala Palatului arhiplina, a cantat Cesaria Evora. Da, am intrat in universul nostalgiei, al sentimentalismului, o muzica pe care cantareata o transmite in direct, din chiar sediul natural al emotiilor. O cantareata care are cativa ani mai mult decat Ozzy si o recenta operatie pe cord la activ. Dar dincolo de faptul ca insesi cantecele sunt emotii goale, ea face un fel unic de antispectacol: a stat aproape neclintita in picioare (s-a asezat doar in deja celebra pauza de fumat) si nu a dat din maini, n-a avut tricolor, n-a vorbit cu nimeni. Avea doar doi ochi foarte mari. Iar cand tusea i-a oprit cantarea, sala a fost in picioare si a aplaudat-o. In lacrimi.