Când am descoperit jazz-ul, cred că aveam vreo 9 ani. Bineînțeles că nu mi-am dat seama că se cheamă jazz și că ascunde o complexitate astronomică. „Moondance” de la Van Morrison, piesa care m-a inițiat în această haotică disciplină a muzicii, nu este în totalitate structurată ca fiind jazz. Accentele sunt, însă, destul de puternice, încât să deschidă drumul spre Dave Brubeck, Miles Davis, Billie Holiday, Jaco Pastorius și, de curând, spre rușinea mea, Charles Mingus cu al său demenţial „The Black Saint and the Sinner Lady”. Am descoperit și filmul cam tot în perioada aia, când sor’mea cea mai mare, că am două, m-a dus la Babe (George Miller – Seria Mad Max).
Creatoarele mele culturale, Muzica și Cinematografia m-au făcut să ignor mahmureala tipică unei dimineți de duminică și să-mi croiesc drum, prin viscol, spre Cinema One din Coresi, însoțit de doi prieteni.
Pe Damien Chazelle îl știam din „Whiplash”, tot regizor și scenarist și cred că este cel mai bun tânăr cineast, „la bătaie” cu Xavier Dolan, un talentat canadian de 27 ani. Acolo, realizase ceva incredibil pentru un cvasi-debutant și așteptam să văd “La La Land” de parcă eram implicat în echipa de producție.
Filmul este un musical, ceea ce împarte cinefilii sau pe cei care nu au o pasiune din asta, în două tabere de opinie. Ori e bun și foarte catchy, ori te enervează la culme, lucru pe care l-am pățit eu cu “Les Miserables”, executat perfect ca unitate cinematografică, de altfel. Practic, muzica din “La La Land” se naște din niște claxoane ale unor mașini prinse într-un ambuteiaj pe autostrada de lângă Los Angeles, unde are loc povestea. Este pentru prima oră după mulți ani în care figuranții devin caractere de vârf ale unui film. Printre aceștia se găsesc și cele două personaje principale: un pianist, Sebastian (Ryan Gosling) și o actriță aspirantă, Mia (Emma Stone). Pe cei doi îi mai văzusem înainte în „Crazy, Stupid, Love” și nu am fost niciodată fan, ba chiar aveam un soi de hatereală față de ei, din cauza prestațiilor anterioare care nu m-au convins. Aici, însă, sunt atât de buni și de naturali, încât ai impresia că este un fel de reality show foarte artistic. Înclin să cred, totuși, că este și mâna lui Chazelle despre care am auzit că ar fi foarte exigent, deși pare un tocilar care ar pierde orice partidă de skandenberg (Gosling a învățat să cânte la pian pentru acest rol).
Filmul ăsta are atât de mult pastel și transmite căldură, voioșie, atașament și naivitate, lucruri care crează un paradox care te poate trezi dintr-un curs al vieții destul de monoton și mortal. Cum se întâmplă asta? Simplu! Cei doi nu renunță la idealurile lor de a fi faimoși. Sebastian respiră jazz, visează să fie un nume greu și să aibă o cârciumă a lui în care să cânte fix ce vrea el, dar nu se poate dezlipi de partea clasică a genului, deși jazz-ul este un fenomen de schimbare perpetuă. Mia are actoria în sânge, se pricepe, dar îi lipsește un dram de noroc și are dese tendințe de decompensare, extrapolând termenul. Între ei se naște ceva frumos, amuzant, dar care poate deveni sfâșietor pentru că viața este un film absurd în care cariera și dragostea adevărată devin antonime. Aș vrea să vă spun ce cred despre chestia asta, dar cuvintele pe care le-aș folosi nu sunt permise; asta ca o paralelă la perioada în care am fost extraterestru (citi-mi-ați recenziile precedente). Toate acestea fac parte dintr-un tablou pictat de Chazelle cu o acuarelă nemaiîntâlnită, care are capacități atât vizuale, dar mai ales auditive. În plus, muzica este excelentă, piesa „City of stars” care a și câștigat Globul de Aur este pe repeat de câteva zile în playlist-ul meu. Pe lângă asta, avem o sumedenie de referințe cinematografice de la „The Dove”, „Singing in the rain”, „Lilies on the field” până la „Le ballon rouge”. Trebuie să descoperiți singuri ce ascunde filmul ăsta, ca să nu devin eu foarte siropos în exprimare.
Finalul m-a găsit cu lacrimi mari în ochi, iar dacă l-aș fi văzut acasă, singur, sigur ar fi fost o porție zdravană de plâns. Așa am stabilit un record, de a lăcrima pentru prima dată la cinema. Ultima oară când am fost cinematografic sensibilizat, mă aflam într-un tren și mă uitam la „Nuovo Cinema Paradiso”, filmul meu preferat. „La La Land” a câștigat 7 Globuri de Aur, fiind primul cu o asemenea reușită.
Dacă vreodată aș fi făcut un film, ar fi arătat exact ca „La La Land”.
Pentru aceia dintre voi care nu ați apucat să-l vedeți, intrați pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele.
Rogu-vă a mă citi și în ediția următoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.