De Citit : Recomandări

THE HISTORY OF LOVE SAU DESPRE DRAGOSTE ȘI FILM

| 16 iunie

Am redescoperit iubirea, accidental, într-o seară de miercuri, în urmă cu trei ani. Am știut, după puțin timp, că nu aveam cum să mă înșel, iar până duminică dimineață situația amoroasă avea deja pecete. Pentru o lungă perioadă, m-am simțit ca un vovnik, ca un Atlas care ține pe umeri cerul iubirii, fără a fi pedepsit de Zeus. A reprezentat puntea între două perioade din viață, deși nu dusesem lipsă de încercări până la vârsta aia. Dragostea este foarte mișto. Este sentimentul suprem care te trimte pe toate vârfurile muntoase de pe glob, îmbrăcat sumar, fără să simți frigul și presiunea atmosferica scăzută. Dragostea îți face rost de oameni noi, de vârste diferite, îți aduce antipatii și face din tine un om diferit. Dragostea îți devoltă creativitatea, îți dă un boost de voință, iar sacrificiile ți se par o chestie minoră. Pentru dragoste scrii romane, compui capodopere muzicale, ba chiar ești dispus să mori, pentru a împlini sentimentul. Îți faci planuri, ești mult mai vioi, ai emoții și găsești mereu idei de făcut amintiri care să te stoarcă atunci când iubirea dispare. Totuși, nu cred în dragostea adevărată. Ea există atâta vreme cât o poți simți, apoi moare sau dispare. Dragostea adevărată este ca oamenii. Cât trăiesc, îi pot vedea și admira. Apoi mor și devin legende.

„The history of love” este filmul pe care îl așteptam, deși aflasem despre el în ziua în care m-am dus la Cinema One să-l văd. Când am facut rezervarea, sala nu avea alți spectatori, lucru care m-a bucurat, pentru că voiam să fac din mine un privitor vivant al poveștii cu umbre mișcătoare. Mă gândeam că o să scot din nou apă cu sare pe ochi. Când am ajuns, mai erau oameni au vrut și ei la fel ca mine, deși cred că dezamăgirea a fost unanimă. Filmul este regizat de Radu Mihăileanu, cel mai cunoscut regizor român care nu activează în România, care prin anii `80 s-a cărat în Franța, tocmai pentru a nu face filme despre acte de identitate cu adrese din București. După două scurt-metraje în 1980 și 1989, Mihăileanu face filmul „A trăda”, apoi un film de televiziune, ajungând în cele din urmă la cârma din „Trenul Vieții”, o bijuterie cinematografică. De altfel, același lucru îl pot spune și despre „Concertul”, „Va, vis et deviens” și „La source de femmes”. Ce putea să meargă rău? Ei bine, aproape tot cu acest nou proiect.

Tema este impecabilă, o alternativă la „Nuovo Cinema Paradiso”(filmul meu preferat). Doi tineri îndrăgostiți care-și jură iubirea veșnică, dar care trebuie să se despartă pentru a nu fi sfârtecați de ororile celui de-al doilea Război Mondial. În plus, povestea are continuare și într-un trecut recent, 2006, cu personaje diverse, care caută iubirea, de toate felurile, pentru ei, dar și pentru cei dragi lor. Laitmotivul filmului este o carte „The History of love”, scrisă de un evreu-polonez, care-și găsește refugiul în Chile. Este o combinație care îți demonstrează că dragostea transcede din generații în generații, cu forme diferite, dar cu un singur scop. Personajele sunt interesante, dar jocul actoricesc pare a fi din sitcom-ul „La Bloc”, deși avem actori de primă mână Derek Jacobi(„Gladiatorul”, „Discursul regelui”), Elliot Gould („American History X”, „Bob & Carol & Ted & Alice”), Gemma Arterton(„Their Finest”, „The Boat That Rocked”) și Sophie Nelisse(„Hoțul de cărți”), despre care cred că a fost distribuită în filmul ăsta doar pentru că are un trecut cinematografic legat de cărți. Firul desfășurării este atât de prost relatat pe ecran, încât ai impresia că cineva din sală l-a rugat pe proiecționist să mai taie din film, pentru că pierde ultimul autobuz și nu mai are bani de taxi. Ca de fiecare dată, Mihăileanu are și actori români în distrubuție, revăzând figuri celebre precum: Claudiu Maier, Mihai Călin, Corneliu Ulici și Ovidiu Cuncea, dar asta nu-i salvează filmul, ba mai tare îl aruncă în derizoriu. Este cea mai mare dezamăgire cinematografică cu origini românești după „4, 3, 2”, „Eu când vreau să fluier, fluier” și „Poziția Copilului”(„Sieranevada” nu se pune). Ce vă pot spune este că are multe lucruri bune, dar trântite prost în mizanscenele filmului. Totodată, finalul este ca o bere fără alcool.

Pentru aceia dintre voi care nu ați apucat să-l vedeți, intrați pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele. Dați un ochi și peste recenzia viitoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.

Dragostea de care vă vorbeam a murit într-o vineri sau într-o marți, dar abia într-o recentă zi de joi a fost îngropată, pardon, s-a îngropat singură. Oriunde te-ai dus, thanks for the ride. Te vei întoarce, într-un fel sau altul.