Înainte de vedea acest film, vă rog să căutați informații despre Manson Family și Cazul Tate-LaBianca, dar și minunata perioadă a cinematografiei anilor ‘60 . Chiar daca în distribuție îi avem pe Brad Pitt, DiCaprio, Al Pacino și Margot Robbie, nu înseamnă că putem să ne ducem în sala de cinema nepregătiți. O.u.a.t.i.H. necesită un mic studiu. După ce v-ați documentat, filmul o să vi se pară bun spre foarte bun.
Gata? Ați dat cu search? Bun! Putem incepe!
Am aflat totalmente accidental despre Manson, acum vreo 20 de ani, când despicam versurile tuturor melodiilor pe care le ascultam. Așa am dat de „The Future” de la Leonard Cohen, pe care o auzisem de pe coloana sonoră a filmului „Natural born killers” care are scenariul scris de Quentin Tarantino. Acolo, sunt niște versuri care-l amintesc pe Manson: „You’ll see a woman hanging upside down her features covered by her fallen gown and all the lousy little poets coming round tryin’ to sound like Charlie Manson and the white man dancin’”.
De mulți ani am fost fascinat de personajul Charles Manson. Nu l-am considerat un idol, nici pomeneală, nu am avut intenția de a-l pune pe un soclu, ci, ca journalist, că asta mi-e meseria, aș fi vrut să-mi fac doctoratul cu tema: „Interviu cu Charles Manson”. A murit în noiembrie 2017, în aceeași zi cu voința mea de a mă apuca de doctorat. Glumesc, evident. Totuși, m-am întrebat cine ar putea aborda, pentru marele ecran, un astfel de subiect. Nu neaparat cu referire strictă la Manson criminalul, ci cu precădere la uciderea lui Sharon Tate, soția lui Roman Polanski, gravidă în opt luni și jumătate. Au fost multe încercări, altele mai reușite, altele niște gherle incomensurabile cum ar fi „The Haunting of Sharon Tate” un horror din 2019. Probabil, singurul care a avut impact, desi a dat de multe ori cu mucoasa nazală în iahnia de fasole, a fost Helter Skelter, o mini-serie din 1976. În rest, tot felul de proiecte dubioase și fără formă. Treaba a rămas pe umerii lui Tarantino care a impachetat frumos povestea într-o altă poveste și așa a luat naștere „Once upon a time in… Hollywood”.
Lumea lui Quentin Tarantino nu este pentru oricine. Și nu spun asta pentru a ocărî pe cineva, ci pentru că există cinefili înrăiți care au văzut mii de filme de la Dziga Vertov până Lenny Abrahamson și care nu dau doi bani pe „Pulp Fiction” sau „Inglourious Basterds”. Mai există și cei care spun că e mult sânge în lumea lui Q. T. și că e un psihopat care ar trebui inchis. Stați liniștiți, ăla nu este sânge, este ketchup. Și apoi suntem noi ceilalți pentru care un film de-ale sale reprezintă o sărbătoare, excursii la cinema de vreo trei, patru ori, plus alte zeci de vizionări acasă. De ce? Pentru că este unul dintre puținii regizori ai generației sale care umple filmul și care te face să nu te mai dezlipești de scaun. Soundtrack fabulous de fiecare data, replicii genial, acțiune bună, nu ca la filmele de pe Pro TV de luni seara, dar e ok, interpretări magistrale de fiecare data și multă, dar foarte multă culoare. Avem asta și in O.u.a.t.i.H.? Well…
FIlmul, după cum spuneam, este construit în jurul poveștii Manson-Tate-Polanski, dar, de fapt, este taman invers. Tarantino a spus că a fost inspirat de un fapt real și amuzant. Atunci când filma pentru Death Proof, pe platou a venit dublura de cascador al unui actor renumit, cel mai probabil Kurt Russel. A observat relația dintre cei doi, faptul că dublura nu dădea doi bani pe cei din jur, nici măcar pe Q.T. și asta l-a fascinat. A gândit toată mizanscena, dar lipsea ceva. Trebuia inserata într-o perioadă de schimbare și în același timp de multă neliniște. Așa a venit anul 1969 în poveste. Anul schimbării Hollywood-iene, apogeul fenomenului Hippie și al revoluției sexuale începută în 1961, plus crimele Tate-LaBianca. Despre asta este acest film, al nouălea din atlasul tarantinian.
Rick Dalton(Leonardo DICaprio) este un actor care a cam căzut în derizoriu și care joacă doar în mizerii de televiziune sau în filme pe care nici măcar Național TV nu le-ar da. În permanență, alături de el se afla cascadorul și dublura sa Cliff Booth(Brad Pitt-care face un rol uriaș), un băiat trecut de prima tinerețe, dar care are o abordare asupra vieții și a faptelor din jur demne de conducator de partid politic din România. Și nu mă refer la tiranie sau nesimțirie, ci la nonșalanță, în sensul bun. Fiecare dintre cei doi își caută calea. Unul al vrea să ajungă ce a fost odata, poate și mai mult, celălalt să iasă un pic din umbra unui mare actor și să-și clădească un nume. Toate astea sunt amestecate, evident, în niște capitole, care sunt delimitate de apariția minunatei Sharon Tate(Margot Robbie). Avem o droaie de cameo-uri, de la Mamma Cass, la Steve McQueen, Wayne Mauder(Luke Perry) și Bruce Lee, cu o scena care vă va face să râdeți cu zgomot. Pe lângă asta, mai sunt și zeci de referințe cinematografice, care pentru un cinefil înrăit înseamnă totul, ca pentru un roman la ultra all inclusive în Bulgaria.
O serie de rateuri actoricești în cariera lui Rick îl fac pe acesta să renunțe la ”B” movies, sfăutit și de Marvin Schwarz(Al Pacino) și să se mute, alaturi de dublura sa, în Europa, mai exact la Roma, pentru a juca în spaghetti westerns, filme care rupeau norma în perioada aia. După șase luni de Pizza, paste și Antonio Margheritti(referință la Inglourious Basterds), Rick și Cliff se întorc în State, dar pentru că vremurile erau grele, cei doi trebuie să-și vadă fiecare de drumul lui. Nu înainte de o ultimă escapadă. O ieșire în oraș, în seara zilei de 9 august 1969, care coincide cu data la care a fost ucisa Sharon Tate, care, apparent, era vecină pe 10050 Cielo Drive cu Rick Dalton. Ei bine, am stat să mă întreb cum o să rezolve Q.T. această atrocitate. Evident, nu o să vă să spun, trebuie să aflați singuri.
Once upon… este foarte diferit față de celelalte opt filme. Nu mai are soundtrack-ul atât de pregnant, desi Hush de la Deep Purple și Mrs Robinson de la Simon and Garfunkel intră perfect în story line. În aceeași ordine, nu mai avem atât de multă acțiune și parcă nici dialogul nu mai este atât de spumos. Și o să întrebați de ce se întamplă asta? S-a maturizat Q.T.? Noi ca fani, vrem asta? Raspunsul este DA! Tarantino și-a arătat toate ideile nebune din tinerețe de la Reservoir dogs până la Death Proof, apoi a început să-și lucreze ideile de la vârsta maturitații, care au fost la fel de bune. Inglourious Basterds, Django Unchained și The Hateful eight au arătat din ce în ce mai mult o maturizare scenaristică și regizorală. Once upon… este realizat perfect. Cred că-I poți găsi puține greșeli tehnice și asta pentru că este proiectul de suflet al regizorului. Așa a vrut el, așa a știut el! Este ca o postare pe Facebook, de ziua cuiva, cu celebrul citat: „Astăzi este despre tine! La mulți ani! Îți mulțumesc pentru că m-ai invățat atâtea și pentru că ai avut răbdare cu mine”. Sună un pic jenant și ține de apartenența cocălăristică a celebrei rețele de socializare. Ei bine, Q.T. și-a asumat faptul că ar putea fi un cocalar care să se laude cu lucrurile pe care le știe el, dar a învelit totul fără cusur. Din punctul meu de vedere este realizarea cinematografică a ultimilor ani, dar și pregătirea lui Tarantino pentru retragere, anunțând că mai are doar un film de făcut. Dați-I o șansă sau două.
Pentru aceia dintre voi care nu ați apucat să-l vedeți, intrați pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele.
Rogu-vă a mă citi și în ediția următoare. Dacă mă ajută Bunuțul, povestim despre The Irishman. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.
A, și vă roagă Tarantino să nu povestiți finalul oamenilor care nu au văzut filmul! Pentru că finalul este magistral! Absolut magistral!