În urmă cu exact zece ani mă zbăteam să iau examenul maturității. Într-un alcov al minții mele exista o idee care prindea viață tot mai repede. Mă urmărea gândul că trebuie să devin actor sau regizor. Ei, și ce să vezi? În vara lui 2007 m-am înscris la Facultatea de Jurnalistică din cadrul ULB Sibiu. Am decis că ar fi mai bine să mai aștept să mă coc o vreme și apoi să iau calea artei. Nu regret, pentru că anii petrecuți în Sibiu au fost cei mai faini din viața mea. Ani care mi-au adus un fiu minunat, multă cultură și niște prieteni bolnavi psihic de pus în ramă și pe rană. Prin 2012 am terminat aventura de pe Cibin și m-am întors la Brașov, ca să mă apuc de radio la un nivel ceva mai ridicat. Evident, m-am tot întors în urbea studenției pentru a-mi revedea tulburații mei preferați rămași pe acolo. O mare parte dintre drumurile între Acasă 1 și Acasă 2 au fost făcute cu autostopul, lucru pe care am încetat să-l mai fac din aprilie 2013. De ce? Well…
Era o dimineață de sâmbătă în care, ca de obicei în vremea aia, aplicam forță de frecare pe bufniță. Mă sună o prietenă bună care mă întreabă dacă nu vreau să dau o tură până în Sibiu. Eu răspund promt că vin. Îmi arunc trei lucruri într-un rucsac și mă duc spre ieșirea din Brașov către Codlea, Făgăraș, etc. În mână aveam „M-am hotărât să devin prost”, o carte de Martin Page, semn că o ardeam intelectualo-hipsteresc. Eram un fel de Jim Morrison, în variantă ex-comunistă. Preț de trei minute am stat cu like-ul spre șosea, record personal absolut în disciplina autostopismului. Oprește un domn la vreo 35 de ani care conducea o Skoda Superb.
-Salut. Unde mergi?
-Sibiu.
-Minunat, spuse el. Urcă!
I-am mulțumit, în gând, zeului Ocazius și m-am suit în dreapta șoferului.
-Să știi că poți fuma, dacă vrei, spuse șoferul.
-Da? Perfect, mulțumesc!
Se anunța o zi perfectă, planetele se aliniaseră, din nou pentru mine, mă gândeam. Îmi aprind vreo două țigări, una după alta. Mă bucuram nespus să văd că relieful țării se îmbrățișa cu primăvara. Când dăm să ieșim din Codlea, îmi sting a doua țigară și mă uit spre tovărașul șofer cu bucuria că am întâlnit un om liniștit. Deodată, observ că mâna sa stângă se afla între picioarele lui și îmi vine în minte versul din piesa Adeline de Timpuri Noi, ăla cu: „Sunt vascularizat pe deplin”. M-au luat fiorii reci și deja mă vedeam alergând ca un ied pe câmpie. Mai rău era că deja îmi revedeam cele mai frumoase momente din viață. Am sperat, pentru câteva momente, că suferă de priapism, dar omul a început să mă întrebe despre mine și să-și mute mâna dreapta pe tetiera scaunului meu. Am decis să-i răspund la tot ceea ce mă întreba. După o vreme, îmi sună telefonul. Era un prieten care voia să mă întrebe ceva de un film. L-am ținut pe om vreo 20 de minute la telefon, repetând obsesiv întrebarea: „Ce mai faci?”, pentru a trage de timp. La un moment dat îmi închide telefonul. Am revenit (pentru că întors nu stătusem) la situația din mașina cu mușchiul încordat. După alte schimburi de replici, s-a lăsat tăcerea, nu și organul, care a ținut treningul sus până la intrarea în Sibiu. A oprit mașina pe primul bulevard sibian, eu mi-am luat rucsacul și am smucit-o ca Forrest Gump printre blocuri, uitând și de bani și de tot. După vreo oră de jogging traumatic mi-au venit în minte două lucruri: 1, că nu-i o performanță de lepădat să stai vertical vreme de două ore și 2, oare nu eram suficent de atrăgător de nu am fost pus la treabă? În fine, fusesem părtaș la cel mai bun thriller non-acțiune din viața mea.
Mult suspans, nu? Ei bine, este exact ceea ce-i lipsește filmului „Moonlight”, deși ambele povești nu dețin un punct culminant.
Nu am o problemă cu orientările sexuale, mă deranjează doar gesturile exagerate și vârârea pe grumaz a ceea nu cred că mă definește ca ins, indiferent de natura fenomenului social.
Filmul spune povestea unui tânăr afro-american Kevin (jucat de trei actori), care are o mamă alcoolică și dependentă de droguri (Naomie Harris). În încercarea de a scăpa de toată situția, dar și de copiii care îl jigneau, Kevin se ascunde într-o casă părăsită unde este găsit de Juan (Mahershala Ali, Oscar pentru rolul secundar) care devine, alături de soția sa Teresa (Janelle Monáe), un fel de cuplu parental de refugiu. Împărțită între bine și rău, între siguranță și traumă, viața tânărului capătă o turnură pe care o poți intui ușor din scaunul privitorului. Un fel de sindrom Stockholm, cu un contur existențial absent sau fad. Realizează că este diferit ca orientare sexuală, cu toate că percepția despre aspectul ăsta nu îi este prea clară. Singurul moment intim, realizat impecabil, are loc la jumătatea filmului, când Kevin se află aproape de 18 ani, fiind finalul fericit din mjilocul poveștii. Urmărit de acest moment, tânărul caută răspunsul după mulți ani, fapt care coincide cu încheierea lui Moonlight.
Ce are această realizare cinematografică? O imagine de film senzaţională, interpretări bune, filosofie discretă și trei premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film al anului. Statueta cea mai importantă a fost câștigată, din punctul meu de vedere, ca urmare a scandalului politic pe care Trump l-a pornit în SUA, lucru care este întâlnit și la categoria celui mai bun film străin, adjudecat de „The Salesman” al regizorului iranian Asghar Farhadi.
Ce nu are? Susținători care să nu fie snobi, tempo și atmosferă. Nu este o mizerie, dar nici un clasic. Într-un an, singurul lucru pe care ni-l vom aminti despre „Moonlight”, va fi gafa de la decernarea ultimului premiu de la Oscar 2017. În plus, cred că dacă filmul nu ar fi avut un pat germinativ atât de sensibil, ar fi trecut neobservat. Nimic de reproșat lui Barry Jenkins, care a făcut o treabă regizorală bună, problema fiind inconsistența scenaristică, care este adaptat după povestea de viață a lui Tarell Alvin McCarney. Totuși, ca să citez o prietenă: „filmele cu gay sunt mai bune decât alea cu lesbiene”.
Pentru aceia dintre voi care nu ați apucat să-l vedeți, intrați pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele. Dați un ochi și peste recenzia viitoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.