Există câteva filme pe care nu le voi vedea prea curând. De ce? Pentru că dintr-o cauză psihică, nu pot. Unul dintre ele este „V for Vendetta”.
28 Aprilie, 2009. Mă bag în pat după miezul nopții. Ca de fiecare dată, pun un film la calculator, în seara aceea fusese cel amintit mai sus. După vreo 30 de minute adorm. Reușisem să trag un somn adânc după multe nopți în care am recenzat oile de pe pereți. Dimineață, pe la ora 8, îmi sună telefonul. Sor`mea cea mijlocie mă anunță cu o voce gravă și plânsă că „s-a dus”. Era tata, care murise în urma unui cancer galopant. Fugise într-un RDG paradisiac. Un om la aproape un „chintal„ se transformase într-un Trevor Reznik în mai puțin de două luni.
Niște idealuri de tată se opriseră într-o stație din care nu te poți întoarce, lucru permis doar personajelor din filmele cu supereroi și, pentru că tot e perioada, celui mai de treabă tip din poveștile religioase cu supereroi.
Taică-meu era cu mult peste toți ăștia și avea și inițiala „I.”. Îmi generase alți supereroi prin poveștile nesfârșite din balconul mic al apartamentului natal, despre marii jucători de la Steagul Roșu Brașov, despre uriașii actori români, despre trilurile lui Aurelian Andreescu, Dan Spătaru și Gil Dobrică.
Era mereu elegant, cu texte demne de un tip care face stand-up, din care amintim:„ Nu duc gunoiul pentru că știe lumea că sunt inginer” (el fiind electrician), „Nu port blugi și adidași pentru că nu-s moldovean”.
Îmi spunea să nu fiu cioclaș (termen folosit într-un sens propriu), să-mi iau tot timpul „un blug albastru și un adidas alb” și să învăț bine, lucru pe care l-am ratat pe alocuri, dar bine că am trecut prin „$koala vieți”. Tata nu avea o amprentă a râsului, iar atunci când plângea, o dată la un interval olimpic, era și mai tăcut. Totuși, ținea mereu o poantă pregătită pentru a ne proteja de viscolul neajunsurilor, dar și o privire de dictator nebun când simțea el că furam curent.
Moartea lui a însemnat procesul meu de maturizare pentru că, până atunci, viața era pentru mine o perpetuă cutumă.
28 Iunie, 2009. Se năștea fiu-meu. Este primul nepot al columbofilului patruzecist, un kamikaze în vremea comunistă, al meu Ned Stark.
„Manchester by the Sea” spune o poveste similară cu a mea, dar doar prin prisma morții unei figuri din familie. Lee Chandler (Casey Affleck, Oscar pentru rol) trebuie să aibă grijă de nepotul său (Lucas Hedges, nominalizat la Oscar), după ce fratele său Joe Chandler (Kyle Chandler) moare din motive de sănătate. Nimic senzațional, ați spune și chiar așa este. Pare genul de plot care se regăsea în filmele de dramă de pe canalul Hallmark, dar Kenneth Lonergan (regizor și scenarist) schimbă macazul încă din primul minut, prin niște cadre care-ți taie respirația. De acolo, tot ce trebuie să faci ca privitor este să te țintuiești în scaun și să aștepți.
Pe langă subiectul sensibil, filmul are un umor negru desăvârșit, plasat de Lonergan în momentele de înaltă tensiune și seriozitate. Fluviul acțiunii, dar și cel conversațional, te ajută să intri în povestea asta și să faci parte din ea, ba chiar îți vine să te sui în mașină și să te duci să ajuți cu ceva. Datorită cursului alambicat al scenariului, „Manchester…” pare a fi un „Pulp Fiction static”, deși, pe alocuri, mi-a adus aminte de „Prisoners” și în special de „Angela`s Ashes”. Pentru că sunt un bun cetățean, nu o sa vă previn când acest film o să vă frângă inima, pentru că l-aș strica. Totuși, să băgați de seamă atunci când veți auzi Adagio-ul lui Albinoni.
O prietenă de a mea a fost tare afectată de faptul că Denzel Washington a pierdut Oscarul în favoarea lui Casey Affleck, pe care l-a catalogat drept „Mormoloc”. Eu am râs, după care m-am pus să văd „Fences” ca să știu dacă-i trântesc două palme virtuale sau nu. „Fences” este un film și mai greu decât acesta pe care-l disec în rândurile astea, prin dialogul infinit și foarte spumos, dar Denzel nu face altceva decât să ni-l arate pe Alonzo din „Training day”, într-o variantă pensionată și cu un trecut profesional diferit. Oricum ar fi, performanța este de luat în seamă, fără comentarii.
La personajul lui Affleck am văzut ceva ce un actor nu mi-a mai arătat de mult. Acea transformare care i-a adus moartea lui Heath Ledger pentru rolul din „The Dark Knight”. Sper, sincer, ca Affleck nu va face vreo depresie după interpretarea asta. Am văzut un om resemnat din toate punctele de vedere, pe care niciun element terestru sau extraterestru nu-l mai poate speria. Este rezultatul unei vieți normale, plină de monotonie, presărată ici-colo cu niscaiva tragedii, în care moartea protagonistului este doar o chestiune de timp și tot ceea ce trebuie să facă este să-și ducă la capăt toate promisiunile făcute. Un protagonist care trebuie să fie orice tip de figură familială pentru nepotul său, dar și pentru sine. Manchester by the Sea este filmul meu preferat al anului 2016. Este filmul pe care atunci când îl întâlnim în cotidian, ne dă fiori prin trup.
Pentru alte filme bune și nebune intrați pe site-ul Cinema One din Coresi, pentru a vă rezerva biletele. Dați un ochi și peste recenzia viitoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.