Am promis că recenzia asta va fi despre „Cars 3”, dar nu m-am putut abține să nu scriu despre un film care mi-a schimbat macazul fără să mă întrebe dacă vreau sau nu.
Damien Chazelle (La La Land) spunea
într-un interviu recent că atunci când era mic nu putea concepe că presonajele filmelor pot muri, dând exemplu filmul „Glory” din 1989. Aceeași chestie am trăit-o şi eu când eram mai june, dar pe filmul vieții mele. Vă povestisem despre tata şi despre cum m-a afectat transferul lui iminent la eminenta echipă a celor drepţi (citi-mi-aţi recenzia de la „Manchester by the sea”). La vreo șase, aproape șapte ani de la eveniment, într-o seară de decembrie, încercam să adorm și nu reușeam. În ziua aia fusesem la o înmormântare a unui membru din familia unei colege de serviciu. Nu cunoșteam defunctul, dar eram, normal, alături de fata cu care împărțeam biroul de 3 ani. Se declanșase în mine o teamă când, de la distanță văzusem copârșeul îngrădit de suspine și cuvinte care vor rămâne pe send, dar unseen pentru o eternitate. Eu nu am frici de morți, rău de tămâie sau miros de lumânări, însă am ieșit să trag o țigară spirituală, că de fumat mă lăsasem de o lună. Am revenit după vreo zece minute ca să îmbărbătez ce mai era de îmbărbătat, apoi m-am scuzat că nu-mi pot asigura prezența la coborârea către presupusele ceruri și am fugit înapoi la serviciu. Seara, ca să revenim, m-a prins foarte învolburat, fără chef de a face ceva. În plus, prietena mea de atunci a decis să rămână la ea acasă, ca să nu mai străbată nămeții până pe Dealul Melancoliei, acolo unde încă locuiesc. Se anunța o seară „ideală” pentru mediație asupra morții, „Ființă și timp” a lui Heidegger luându-și, deja, statutul de „pantaloni scurți”. După câteva ore de foială am sfârșit ca Gânditorul de la Hamangia pe marginea patului. „Ce se întâmplă după ce murim?”, „Cum arată eternitatea”, „Chiar avem 21 de grame în plus?” au fost principalele teme ale monologului decembrist. Alexandru Vlahuță spunea în poezia „În prag” că: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”, lucru ce coincide cu cea mai mare temere pe care o am. Să pot simți eternitatea morții, dar să nu pot face nimic, mi se pare a fi scenariul horror suprem. Religiile se înghesuie să-ți ofere locuri la cele două resorturi oferite de Harpa & Smoala Travel, asta doar pentru că necunoscutul merge mână în mână cu iluzia, prostia și banul. Văzându-mă îngândurat, colocatarul meu din vremea aia, care dădea o tură nocturnă spre baie, m-a întrebat ce am. I-am zis că nu pot dormi pentru că mi-e frică de moarte. El a zis că-s idiot, că dacă e să se stingă becul, atunci trebuie să te supui și să-ți veșnicești somnul. Când s-a întors spre camera lui mi-a stins becul și mi-a zis: „Culcă-te, Vlade! Mâine mergi la muncă, nu ai timp să te gândești la moarte acum.”
„Juste la fin du monde” sau „Doar sfârșitul lumii” mi-a fost prezentat de o prietenă virtuală, că nu am apucat să dăm ochii unul cu celălalt, cu care împart păreri cinematografice de un an și jumătate. Am repezit-o pentru că nu prea aveam timp, ea nu s-a lăsat și m-a frecat la melodie vreo șase luni până când, într-o călătorie de nouă ore spre casă de la Arad, cu trenul, am decis să-i dau o șansă. Lucru pe care filmul nu l-a făcut cu mine. Scenariul este adaptat după piesa de teatru a lui Jean-Luc Lagarce, care-l limitează ca spațiu, chiar și în mediul cinematografic. Regizorul este Xavier Dolan, un băiețel canadian cu 28 de primăveri în acte și cu vreo 70 în minte, despre care am mai vorbit în urmă cu mai multe luni, când faceam o clasificare a celor mai tineri cineaști de pe planetă.
Structura narativă a acestui film este cât se poate de simplă. Louis, jucat impecabil de Gaspard Ulliel („Hannibal Rising” sau „Saint Laurent”) vine acasă după vreo 12 ani de absență. Vizita are ca scop anunțarea familiei despre boala sa incurabilă și despre puținul timp rămas de trăit. Ajuns acolo, realizează de ce a lipsit atât de mult timp din sânul celor dragi. O entitate familială totalmente disfuncțională și plină de piedici psihice. Mama sa (Nathalie Baye) o femeie cu tulburări de comportament de nivel minim, o soră mai mică (Lea Seydoux) pe care nu o cunoaște foarte bine și care-l idolatrizează, un frate mai mare frustrat, profesionist în distrugerea buneistării (Vincent Cassel, care face unul dintre cele mai enervante personaje din toate filmele pe care le-am văzut) și soția acestuia (Marillon Cotillard), care pare singurul om încă sănătos la cap. Interpretările sunt de cea mai mare clasă, simțindu-se aici structura teatrală a fimului. Laitmotivul filmului este cucul dintr-un ceas de perete, trimis discret și perfect în fundația poveștii. Chiar dacă este o dramă, „Juste…” are câteva momente de umor bun care contrabalansează șirul epic din viața acestei familii. Finalul este unul deschis, deși multă lume l-a privit ca fiind unul ușor comercial sau unul experimental. Eu cred că a fost ideal și pe lângă rezolvarea situației, ne mai dă și varianta unei înfățisări paterne absente care poate fi cauza tuturor problemelor din care am făcut și parte, ca privitori, pentru o oră și jumătate. Filmul se tot lansează de un an în mai multe locuri din lume, fiind prezent și în cinematografele românești, dar și la diverse festivaluri de film din țară.
Pentru alte filme bune și nebune, intrați pe site-ul Cinema One din Coresi pentru a vă rezerva biletele. Acum, mai mult ca niciodată, nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.