Cand am implinit 18 ani, in loc sa tin un ditamai majorat cu prieteni de varsta mea, eu trebuia sa cant la un restaurant cu tatal si fratele meu. Nimic rau in asta. Cand am intrat in restaurant insa mi s-au inmuiat picioarele mai ceva ca macaroanele fierte ce le gatea mama cu rosii si ardei gras. In fata ochilor mei era directorul scolii la care invatam si profesoara de franceza. Am vrut sa dau inapoi, sa ma evapor intr-o clipita dar nu era cale de intors. Am intrat, m-am facut cumva nevazuta de cei doi dascali si mi-am facut aparitia direct pe scena, cantand muzica populara. I-am salutat atunci din priviri cu o plecaciune a capului discreta si mi-am vazut de refrenele foarte cunoscute a unor cantece vechi si cunoscute, dragi mie. Am cules un ropot de aplauze si am rasuflat usurata. Profesorii mei imi zambeau din suflet, cu gura pana la urechi. Dupa ce am terminat primul calup de melodii si am luat o mica pauza, au venit amandoi langa mine si m-au felicitat. Cand au auzit ca implineam 18 ani au fost si mai umiti.. probabil si de faptul ca in loc sa fiu cu prietenii mei, eu eram pe scena la acea petrecere. A mai trecut ceva timp, iar la sfarsitul anului scolar, directorul ( care ne era si profesor de forme muzicale) ne-a tinut o frumoasa cuvantare despre fiecare dintre noi. A facut-o tinand sa sublinieze numai partile frumoase a fiecarui elev in parte. Cand a ajuns la mine, a zis ca nu se astepta ca o persoana atat de timida sa cante folclor cu atata drag. Mi-a spus ca sunt o persoana introvertita si in spatele a ceea ce se vede sta o persoana plina de surprize.. placute. Mi-a ramas bine intiparit acest cuvant in minte: introvertita. Da.. asa sunt eu. Poate daca ma nasteam in anii acestia, mi s-ar fi pus un diagnostic pompos cu ceva tendinte de autism. In copilarie cel mai mult imi placea sa ma joc singura, sa creez povesti si personaje in mintea mea. In adolescenta am suferit din cauza celor ce ma respingeau din cauza kilogramelor in plus ( exceptand prietena mea de suflet ralu) si evitam chefurile si petrecerile ce le tineau. Chiar de mai tarziu m-am mai exteriorizat putin, mereu am pastrat ce era cel mai bun pentru mine si sufletul meu. Acum cateva zile am gasit un articol pe boredpanda.com despre introvertiti si m-am regasit in foarte multe imagini. Ma simt foarte bine cand sunt singura alaturi de iubitul meu ( el la televizor, eu alaturi citind o carte, fiecare in lumea lui); de revelion, cand toata lumea isi ureaza reciproc „la multi ani” eu imi urez mie un an nou mai bun, fug de aglomeratie si ma simt cel mai bine singura, pe coclauri.. In urma cu ceva ani, eram afectata de ceea ce credeau altii despre mine cand ei ma judecau pe nedrept. Nu ma vedeau timida ci inabordabila si cu „nasul pe sus”. Am avut si perioade in care incercarcam sa fac pe plac celor din jur. Dar am vazut ca asta nu ma implineste in interior. Asa ca m-am retras in lumea mea, unde este liniste si pace. Dar, cu toate ca in lumea mea este cel mai bine, iubesc oamenii, animalele si viata! Si pentru cei dragi din jurul meu as face oricand orice!