De Citit : Interviuri

DESPRE PIAN, EDUCAȚIE, COPII ȘI LUME, CU EDUARD KUNZ

| 05 ianuarie

Pe un drum de țară, apăsat de liniștea surdă a lipsei de trafic rutier, la o cotitură strâmtă, sugrumată de dealuri deranjate doar de mâna omului care a vrut să-și clădească întocmai acolo adăpost, mă așteaptă un om simplu, care emană modestie și totodată elită. Pentru o întâlnire cu acest artist desavârșit nu ai cum să te pregătești. Și oricât ai încerca, eforturile sunt doborâte ferm atunci când ești primit cu o asemenea căldură pe care doar la tine în familie o mai resimți. Firescul situației subminează orice emoție creionată de bucuria de a afla mai multe despre unul din primii 10 cei mai buni pianiști ai lumii, cu ocazia Recitalului de pian susținut la Brașov, pe 2 Decembrie, în sprijinul prevenirii abandonului școlar în rândul copiilor defavorizați.

 

Î: Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit atunci când erai copil?

E.K.: Ei bine, e dificil să îmi amintesc… Am fost foarte norocos în ceea ce-i privește pe oamenii din jurul meu. Am avut mare noroc cu profesorii mei care, înainte de toate, m-au iubit. Poate că cel mai bun sfat pe care l-am primit și pe care îl dau mai departe copiilor și în mod special părinților, este acela de a se bucura de ceea ce copiii fac pe scenă. Simplul fapt de a te afla pe scenă și de a face ceva pe scenă este o situație privilegiată în sine. Nu am date statistice… Dar, dacă aș spune că 99% dintre oameni nu s-ar afla în situația de a fi pe scenă, atunci situația aceea în care oamenii vin și se uită sau ascultă ceea ce tu faci pentru ei pe scenă este una extrem de privilegiată. În această ordine de idei, pentru copii – deși este mai mult pentru părinți, desigur – îndemnele de genul: Fii atent, nu uita nota aceasta, cântă exact așa, fă asta, fă cealaltă! – atunci când vine momentul să urce pe scenă – îndemnurile acestea doar îi agită, copiii devin extrem de emoționați! În primul rând, nu se bucură de experiență. Și dacă ei nu se bucură de experiență, crede-mă că nimeni din sală nu se bucură de experiență. Sunt emoționați, fac greșeli, încep să prindă teamă de scenă și nu mai reușesc. Adevărata realitate ar suna așa: Ce s-ar întâmpla dacă ai apăsa pe o notă greșită? Ce s-ar întâmpla? Ar trece cineva în neființă? Ar intra America și Rusia în război cald? Nu! Nimic nu s-ar întâmpla. Dacă i-ai spune unui copil: Mergi pe scenă și bucură-te! Și dacă apeși o notă greșită, nu contează!, dacă i-ai spune asta unui copil, el nu ar apăsa pe nota greșită, fiindcă nu ar fi emoționat. Scoatem ceea ce este mai bun din noi atunci când ne simțin confortabil. Atunci când suntem emoționați și ne simțim sub presiune, facem greșeli. În orice, inclusiv la pian. Deci, cel mai important lucru pentru părinți, să le transmită copiilor, este acela că singurul motiv de a face asta (și arată înspre pian) este să te bucuri și să te simți bine cu tot sufletul. Atunci și cei care te ascultă se bucură și nu ai cum să atingi notele greșite. Și chiar dacă o faci, nu contează. Bucură-te de ceea ce faci pe scenă!

Î : Dacă ai putea să alegi să ai orice vârstă pentru o săptămână, ce vârstă ai alege?

E.K. Este o întrebare simplă pentru mine. Doar urmărind simpla logică a vieții, vârsta care urmează să o am, vine înspre mine oricum. Deci, desigur, dacă am grijă bine de sănătatea mea, voi ajunge să am 40, 50, 60 de ani. Dar cu siguranță nu voi mai experimenta perioada copilăriei încă o dată. Pur și simplu nu voi mai putea să încerc lucruri pentru prima oară. Cu siguranță că nu voi mai fi în cămin, înconjurat de prieteni tot timpul. Cu siguranță ca nu voi mai … știu și eu?… îmbrățișa o fată pentru prima oară, la 6 ani. Încă îmi amintesc! (râzând). Deci cred că e dificil să aleg o vârstă precisă, 6 ani sau 14 ani, aș repeta totul. Bineînteles că tot ce știu eu este din amintirile mele…nu știu nimic din viitor. Nu pot să prezic viitorul. Sigur, pot să fac planuri. Dar știi vorba aceasta: dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i de planurile tale.

Î: Ce întrebare urai să ți se se adreseze atunci când erai copil?

E.K: Nu îmi amintesc precis întrebarea. Însă îmi amintesc acțiunea. Din nou, mesaj pentru părinți: atunci când ești copil și studiezi un instrument muzical și se întâmplă să fie o aniversare, o petrecere sau orice alt prilej pentru adulți de a se aduna și la un moment dat (după ce ai servit suficiente pahare) te întorci înspre copilul tău și îi spui: Nu ne cânți ceva? …Copiii urăsc asta. Vă rog, nu faceți asta copiilor voștri!

Î: Care sunt lucrurile pe care nu le plăceai deloc când erai la școală?

E.K: Atunci când am eram la școala obișnuită din Omsk, era ușor. Școala normală era ușoară pentru mine. Când am mers la școală în Moscova, de la 14 la 18 ani, ei bine, acolo a fost o școală grozavă, cu copii grozavi, profesori grozavi. O școală frumoasă și confortabilă. Ce am urât la școală?… Nu sunt sigur că răspunsul meu ar putea aduce vreo contribuție. Vezi tu, întrebările despre lucrurile care nu îți plac, nu contribuie la viață, nu îmi aduc mie însumi vreo contribuție.

Î: Care este cea mai mare minciună pe care ai spus-o, copil fiind?

E.K: Din nou, un mesaj pentru părinți – dacă până acum nu a fost destul de clar acest lucru – atunci când ești copil și trebuie să fii disciplinat și trebuie să fii lângă pian pentru trei/patru ore, este foarte greu să faci asta. Este, de fapt, imposibil. Cineva trebuie să fie lângă tine: mama, tata sau profesorul sau toți trei împreună (zâmbind). Chiar dacă vrei să cânți la un instrument este dificil să studiezi trei / patru ore. Bineînțeles că vrei să mergi afară, să te joci. Deci da.. cea mai mare minciună cred că i-am spus-o mamei, în timp ce studiam la pian. Dacă ea ieșea din cameră, făceam cam așa (și stă cu o mână pe clape și cu cealaltă imită mișcările schimbării canalelor cu telecomanda). Și mama mă întreba: Ce faci acolo? Și eu răspundeam: Verific degetele! Iar dacă mama pleca puțin din apartament, normal că mă uitam la desene în loc să studiez și la întoarcere îi spuneam că am studiat. Vezi tu, părinții au nevoie să înțeleagă că dacă vor ca ai lor copii să aibă success la acest instrument, este nevoie de atenția lor întreagă, nu a copiilor, a lor, a părinților. Dacă părinții nu sunt pregătiți să le ofere copiilor această atenție, atunci nu trebuie să înceapă acest studiu.

Î: Dacă ai putea să-ți alegi o superputere, pe care ai alege-o?

E.K: Ei bine, cu toții, cred, ne dorim să zburăm. Deseori visez că zbor. Și e interesant, în funcție de viața mea, în funcție de forma în care mă aflu legată de performanțele mele la pian – am făcut o conexiune între aceste lucruri – se schimbă felul în care zbor, cât de liber zbor. Dacă nu sunt în formă de top, atât mental cât și fizic (și arată aici degetele) zbor foarte greu în vis. Trebuie să fac ceva anume în vis ca să pot zbura… E greu de explicat. Însă dacă sunt în formă maximă, zbor absolut liber, așa cum îmi doresc, cu orice viteză. Dar dacă aș putea să aleg o superputere, știi ce aș face?…Să am această superputere pentru totdeauna sau doar pentru o zi?

Î: Să spunem că pentru o zi. Ca să te poți concentra mai mult la ce anume ai face cu ea.

E.K. O singură zi nu e suficientă. Dar aș alege să devin femeie. Pentru o zi nu e suficient, poate pentru o săptămână. Mi-ar plăcea foarte mult să devin femeie pentru o zi sau o săptămână, doar ca să înțeleg: Ce anume este, doamnelor, în mintea voastră? (râzand). Am 36 de ani, aș spune că am ceva experiență, dar – sunt sincer – nu am idee cum funcționează femeile și ar fi extrem de interesant să aflu. Nu știu dacă o poți numi superputere, dar asta aș alege.

Î. La ce te gândești prima dată, atunci când auzi un copil plângând?

E.K: E simplu de răspuns. Fiica mea are patru ani jumate și atunci când aud un copil plângând, primul gând mă duce la fata mea. Dar e interesant cum îți schimbi perspectiva în funcție de lucrurile pe care nu le-ai avut și pe care acum le ai… De exemplu, nu am avut un câine și acum am un câine și sunt mult mai sensibl față de oamenii care au câini. Înainte să am un câine mă dezgusta să văd un câine care își face nevoile pe stradă. La fel și legat de copii. Eu călătoresc mult cu avionul și îmi amintesc – deși acum îmi e rușine de asta – cum îmi spuneam cât sunt de “norocos” dacă se așeza lângă mine în avion un copil cu părinții lui. Acum am și eu un copil și călătorim împreună destul de des și uneori ea plânge. Și știi cum plâng copiii uneori, de parcă cineva i-ar tăia. Atunci e momentul să îți faci testul de bun părinte și să te întrebi: Le faci ceva rău? Nu? Atunci ești un părinte bun!

A.F. Dacă ți-aș da o baghetă magică, ce ai face cu ea prima dată?

E.K: Sunt așa de multe lucruri pe care le-aș face. Dar primul lucru? Aș cere acelei baghete sau duhului magic care o coordonează, să știu tot repertoriul de pian scris vreodată pe de rost, ca să nu mai fie nevoie să exersez (și râde cu poftă). Această profesie, din nefericire, nu merge cu ideea că aduni cunoștințe care rămân acolo. Trebuie să exersezi zilnic, este vorba despre ceva fizic. Iar repertoriul de pian este atât de vast încât chiar dacă aș trăi până la 80 de ani și aș exersa 8 ore zilnic, aș învăța ceva nou zilnic – și nu este cazul de așa ceva – aș acoperi probabil 5% din repertoriul de pian scris vreodată. Îți poți imagina? Și mă refer la repertoriul central, cel mai important. Este ceva uriaș! Deci cu o bagheta magică, să pot face: BUM! și apoi să știu tot repertoriul, asta ar fi ceva fantastic! Îți poți imagina cât timp ar fi salvat? Pentru că dacă vrei să fii pianist, trebuie doar să îți imaginezi că pentru următorii 60 de ani, jumătate din ziua ta, indiferent unde ești sau cu cine ești, trebuie să fii singur, într-o cameră, cu pianul. Și depinde doar de tine cum te raportezi la asta. Poate să fie cel mai bun lucru din viața ta sau cel mai rău. Totul ține de perspectivă. Însă fără să investești acest timp, nu poți să fii un pianist constant. Nu există scurtături în acest drum. Îi invit din nou pe părinți să se gândească la aceste lucruri.

A.F: Dacă ai fi mama ta și cineva te-ar ruga să-l descrii  pe elevul Eduard în 5 cuvinte, care ar fi acelea?

E.K: Îmi este greu de spus. Nu au fost probleme cu mine atunci când eram la școală. Îmi este dificil să vorbesc despre mine altfel decât din punctul meu de vedere, la fel cum îmi e greu să vorbesc despre orice altceva din viață, altfel decât prin prisma mea. Sunt uimit când muzicieni serioși vorbesc la modul cel mai serios despre felul în care era Chopin sau cum era Bach. Cum e posibil să știi cum erau ei? Cum e fizic posibil să știi asta? Erau vremuri diferite, era o viteză a timpului diferită. Nu există să îi înțelegi – chiar dacă poți să vezi acțiunile, motivele sunt personale. Pot să vorbesc sau să înțeleg lucruri legate doar despre viața mea și din perspectiva mea. Și cu toate acestea, multe lucruri din viața mea proprie le pot percepe greșit. Eu sunt singurul subiect pe care îl pot studia cu adevărat și de care pot fi interesat cu adevărat. Nu pot fi sincer interesat de Chopin, pentru că Chopin e mort. Nu-i pot vorbi, nu îl pot ține, nu pot face dragoste cu el. Pot doar să îi interpretez muzica. Și nu am cum fi sigur că el ar interpreta-o în același fel ca și mine. De fapt sunt sigur că ar interpreta diferit. În primul rând, Chopin avea alt fel de instrument, cu alte mecanisme. Această conversație nici nu ar avea sens… Eu sunt format din emoțiile mele, din luptele mele interioare, trupul meu și mintea mea și sunt din acest motiv singurul subiect de studiu pentru mine pentru simplul fapt că pot face asta tot timpul. Nici un alt subiect nu mi-ar fi la îndemână 24 de ore din 24. Singurul lucru pe care îl pot schimba sau ajusta, sunt eu. Nu pot să te schimb pe tine, doar pe mine mă pot studia și mă pot schimba. Oamenii trebuie să înțeleagă multe… Nu ajunge să schimbi președinți, nici nu ar trebui să se gândească la astfel de lucruri. Gândește-te la tine! Fă ceva în legătură cu tine! Și, gradual, lumea devine un loc mai bun. Este singura cale.

Î: Dacă oamenii ar fi făcuți din plastilină, cum i-ai modela diferit?

E.K. Din cauza profesiei mele văd mereu imperfecțiuni. În felul în care țările operează sau în felul în care oamenii operează, văd imperfecțiuni peste tot. Dar cele mai multe imperfecțiuni le văd în mine. E cel mai ușor să critici totul și să nu faci nimic să intervii. Fac și eu asta uneori. Așa că această putere imediată de a schimba oamnenii, de a-i modifica… m-aș modifica pe mine și mi-ar păsa un pic mai puțin de restul.

Î: Dacă ți-aș da o haină destul de mare ca să poți îmbrăca toată lumea aceasta în ea, ce culoare ai vrea să fie?

E.K: Îți pot răspunde la această întrebare doar cu o altă întrebare: Spune-mi, ce culoare are iubirea?  Aș alege acea culoare!

 

Și nu știu de ce, dar sunt convinsă că Eduard Kunz nu se referă doar la scena de concerte când spune scenă, nu se referă doar la pian când spune pian. Exprimarea lui metaforică este în fapt atât de reală încât orice altă explicație a răspunsurilor este de prisos.

 

Interviu realizat de Adriana Fărcaș

IMG_0677

Print Friendly