De Citit : Recomandări

BOHEMIAN RHAPSODY SAU THE SHOW MUST GO ON

| 03 decembrie

Am avut noroc de mic. Nu neapărat în dragoste sau la bani, ci în faptul că ai mei frați și părinți s-au ocupat activ de cultura mea, fie că vorbim despre muzică, film, sport, literatură, etc. Umblă vorba prin familia Copilu că pe la trei ani adormeam cu ”The Doors”, care a devenit formația mea preferată, lucru ce se întâmplă și în prezent, deși pornirile lui Jim Morrison sunt departe de referințele mele sociale. Apoi, când am crescut și am primit calculator, m-am cam educat singur, deși frate-meu A. îmi tot băga în hard și alte treburi muzicale sau cinematografice precum ”Massive Attack”, ”Travis” sau „A Clockwork Orange” și „Boondock Saints”.

Am descoperit canalul VH 1 unde în fiecare weekend erau topuri cu Cele mai bune formații, Cei mai buni soliști, Cele mai bune melodii. De fiecare dată așteptam locul 1 sperând la o prezență pentru ”The Doors”, dar de unde? Tot timpul era Queen cu Bohemian Rhapsody. „Dar Morrison ce are?”, „Robert Plant nu era bun vocalist?”, „Pink Floyd nu sunt destul de psihedelici pentru voi?”, „Thick as a brick” de la Jethro Tull nu este prea comercială pentru voi, haterilor?” erau doar câteva dintre întrebările pe care le adresam celor de la VH 1 la finalul fiecărui top. Totuși, începeam să fiu din ce în ce mai convins că oamenii ăia aveau dreptate. După mulți ani, am înțeles trupa Queen și, implicit, imensitatea lui Mercury. Mulți au încercat să-i ia locul, să-l copieze dar fără șansă. Trupa a continuat după moartea lui Freddie și fără John Deacon care a spus că fără Mercury nu există Queen. Paul Rodgers, fost la Bad Company și Free a cântat până prin 2009 ca solist vocal, apoi a venit rândul lui Adam Lambert, un personaj libidinos și fals, din punctul meu de vedere. Totuși, există un singur om care se apropie de Mercury, acela fiind Tom Chaplin de la Keane. Dacă nu mă credeți, dați o căutare pe You Tube la interpretarea piesei „It’s a hard life”.

Să tot fie vreo trei ani de când aflasem de faptul că se va face un biopic despre acest uriaș solist rock. Inițial, actorul propus fusese Sacha Baron Cohen, dar acesta nu s-a înțeles cu Roger Taylor și Brian May. După o pauză de căutari și succesul serialului Mr. Robot, Rami Malek a preluat interpretarea.

Au fost probleme la regie, unde Bryan Singer începuse să tragă de timona filmului, dar după niște curent furat, a fost înlăturat, locul său fiind luat pentru puțin timp de Dexter Fletcher(Wild Bill). Producătorii au primit înapoi curentul furat de Singer, iar acesta a început munca de regie. Ulterior, Dexter Fletcher a primit proiectul Rocketman, un film despre Elton John, care va ieși în mai 2019.

Primele poze cu Rami Malek în postura de Freddie Mercury au zguduit internetul. Un an și jumătate mai târziu, filmul fusese lansat.

Pe doi noiembrie a intrat în cinematografe, eu am fost să-l văd pe trei, apoi de încă două ori. Era singura realizare cinematografică pe care țineam neapărat să o văd în 2018. Pentru 2019 am doar două, „Once upon a time in Hollywood” al lui Tarantino și „The Irishman” al lui Martin Scorsese.

„Bohemian Rhapsody” este despre primii 15 ani de existență ai formației Queen. Nu vedem nimic despre copilăria lui Mercury, pe numele adevarat Farrokh Bulsara, în Zanzibar, acolo unde s-a născut și nici despre colaborarea cu Monserrat Caballe sau anunțul despre faptul că are sida și moartea din ziua următoare. Filmul se oprește după prestația de la Live Aid din 1985 de pe Wembley.

Deși am promis că nu mă iau prea mult de acest film, trebuie să ridic niște probleme de veridicitate în conflict cu situațiile reale. Înainte de Queen, trupa s-a numit Smile, iar solist și basist fusese Tim Staffel. Freddie nu i-a întâlnit întâmplător într-un pub, ci se cunoștea cu cei din trupă de ceva timp. La fel și cu momentul când a cunoscut-o pe Mary Austin, cu care împărțise un apartament în Londra alături de Staffel și Brian May. John Deacon nu a fost primul basist după plecarea lui Staffel, trupa a lucrat alături de alți trei instrumentiști până în 1971. Momentul ”We will rock you” nu s-a produs la începutul anilor 80, ci în 1977, celebra piesă făcând parte de pe albumul „News of the world” din același ani. Dacă tot vorbim despre ”We will rock you”, un lucru foarte important este omiterea faptului că versul „Somebody better put you back into your place” îi este adresat lui Syd Barret, fost membru Pink Floyd, cu care Mercury se întâlnise prin 1976, între cei doi fiind un ușor conflict, tratat englezește de solistul Queen. În plus, înainte de momentul Live Aid, trupa se reunise cu mai bine de un an în urmă și nu cu câteva săptămâni cum vedem în film. M-a mai deranjat reacția sălii la momentele intime ale lui Mercury cu Paul Prenton și Jim Hutton, dar suntem în anul familiei tradiționale, deci este de înțeles.

Lucrurile bune sunt nenumărate. De la casting până la editare. Totodată, filmul este ușor de văzut și ne ține captivi vreme de 135 de minute, are umor fin și momente emoționante, mai ales la o ulterioară vizionare. Gwilym Lee (Brian May) este incredibil de asemăntăor cu celebrul chitarist. Cât despre Rami Malek, nu sunt decât cuvinte de laudă. Este impresionant felul în care a studiat personajul, de la mimică, până la poziționarea buzelor, mișcări pe scenă și felul de a vorbi. Nu am auzit despre vreo problemă pentru Malek de a ieși din personaj după ce filmările s-au încheiat, cum s-a întamplat cu Heath Ledger în ”The Dark Knight” și Marillon Cotillard în ”La Mome”. În plus, avem un Live Aid aproape complet, reeditat în cele mai mici detalii, lucru care poate părea puțin din afara acestei lumi.

Regia a fost, ca de fiecare dată când Singer conduce un film, impecabilă, deși nu cred că acest cineast a reușit vreodată să amprenteze o peliculă. La fel ca în „The Usual Suspects”, nu a scăpat direcția din mână, ceea ce cred că este de ajuns. În încheiere, cred că Malek merită toate premiile de prestigiu pentru interpretare, deși filmul nu cred că se va impune la categoria celei mai înalte statuete.

Un alt recenzor de filme, culmea, tot Vlad, spunea că are probleme în a ține minte numele pieselor și numele interpreților și că a fost șocat atunci când și-a dat seama câte melodii uriașe au lansat cei de la Queen. Eu îmi doresc să nu fi auzit compozițiile acestei formații niciodată, pentru a fi posibilă bucuria descoperirii lor.

În filmul „Filantropica”, personajul lui Gheorghe Dinică, Pavel Puiuț, deschidea geamul demisolului unde-l primise pe Ovidiu Gorea (Mircea Diaconu) și îi spune să se uite câte milioane de nimeni trec pe stradă. Exact așa m-am simțit eu după ce l-am simțit prin muzică și film pe Freddie Mercury. Un nimeni.

Pentru aceia dintre voi care nu au apucat să vadă filmul, dați un click pe Cinemaone.ro, pentru a vă rezerva biletele. Ne mai citim la anul. Sărbători cu pace și nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.