Pentru că nu am mai avut atât de mult de timp, am început să văd filme destul de rar. Asta până de curând, când m-am cam ascuns, prins fiind într-o discuție cinematografică. Așa că m-am reapucat de filme. Am revăzut ce nu am înțeles sau nu mai țineam minte și am luat la puricat capodoperele care mi-au scăpat. „The Apartament”, „Some like it hot”, „Rear Window” au ajuns în colecția de filme din capul meu. Printre ele s-a strecurat și „Blade Runner”, filmul lui Ridley Scott din 1982. Da, sunt filme mari care mi-au scăpat și care încă așteaptă să fie fie văzute de către ochii mei. În ritmul alert din ultima vreme, până la Crăciun rezolv jumătate dintre ele.
De „Blade Runner” m-am apucat mai mult la insistențele unui coleg de liceu, care mă tot albea să mergem să vedem continuarea numită „Blade Runner 2049”. Știam că e făcută de Denis Villeneuve, așa că am rezolvat problema într-o seară de luni. Pe mine, în general, nu prea m-au coafat poveștile SF, dar când ceva e bine făcut trebuie să mă ridic și să aplaud. În prima parte m-a impresionat cadratura din final care îl arăta pe Rutger Hauer plouat, vorbind despre viață și moarte. De altfel, atmosfera creată de Philip K. Dick în romanul „Visează androizii oi electrice?” și dusă mai departe de Ridley Scott este pe cât de înfricoşătoare, pe atât plauzibilă, mai ales acum în 2017. Nu voi povesti despre filmul din 1982, se presupune că dacă vreți să vedeți partea a doua, trebuie să fiți la zi și cu prima parte.
În „… 2049” îl avem pe „K”(Ryan Gosling) care este tot un fel de Rick Deckard(Harrison Ford). Un vânător de recompense. Scopul filmului este găsirea lui Deckard, dispărut de mai bine de 30 de ani. Cam atât pentru aproape trei ore de stat cu ochii în ecran. Totuși, modul în care Villeneuve spune povestea te ațintește în scaun, deși cred că putea fi scurtată pelicula cu vreo 40 de minute.
Avem apariții care ar fi putut avut potențial uriaș pentru posteritatea cinematografiei, dar care s-au cam dat în stambă. Mă refer aici la maestrul Jared Leto care-i dă viață lui Niander Wallace, un villain nu foarte credibil. O mai avem și pe actrița olandeză Sylvia Hoeks(the Best Offer), care face o treabă bunicică, dar și fata din telecomandă numită Joy interpretată bine de Ana de Armas. În rest, totul este normal. Gosling nu și-a îmbunătățit jocul actoricesc, iar Harrison Ford încă se ține bine. Toate creditele merg, însă, spre Villeneuve care face o echipă minunantă împreună cu directorul de imagine Roger Deakins, om ce a strâns 13 nominalizări la Oscar. (Shawshank redemption, Sicario, Oh brother, where art thou, etc…) Un critic amator, la fel ca mine, scria zilele trecute despre faptul că dacă pui pauză pe orice cadru din „… 2049”, îți poți face liniștit un desktop wallpaper. Lucru pe care-l știam de dinainte să merg la film, și care este perfect adevărat. Amintiți-vă de imaginea din „Sicario” cu soldații și asfințitul sau imaginea din „Incedies” cu autobuzul sau uriașa văduvă neagră din finalul filmului „Enemy”, ca să nu mai zic de ce am văzut în „Arrival”. Toate acestea sunt lucrări marca Denis Villeneuve, căruia vă rog să-i vedeți toate filmele. „… 2049” este mult prea lung pentru a fi povestit pe aici. De fapt, nu lungimea este problema, ci ritmul lent al desfășurării acțiunii. Dați-i o șansă chiar dacă nu sunteți fani. Măcar vizual o să vă bucure.
Pentru alte filme bune și nebune, intrați pe site-ul Cinema One pentru a vă rezerva biletele. În ediția următoare vorbim despre „Crima din Orient Express”. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.