1994, toamna. Eu, elev în clasa I. Abia primisem carnetul de note, care trebuia inaugurat cât de curând. Prima notă din viața mea, un 10 (după aia am reușit un 7 la mate; cred că mi-a dat greșit rezulatul lui 2+3) a venit la „Dezvoltarea vorbirii”, o materie care cred că acum nu mai există. Eram fericit, deși nu învățasem nimic, dar dădeam “play” unui joc foarte captivant, de-a comunicarea, cu butoanele căruia cochetam de la primele zvâcniri ca fetus. Că urma să fie un joc mortal, am aflat mult mai târziu, când calificativele au devenit niște șanțuri sângerii în suflet și minte.
Filmul din ediția asta este diferit față de tot ceea ce am văzut eu până acum. Chiar și așa, cred că am înțeles foarte puțin din el, însă destul cât să mă ajute să pot merge spre idealul meu. Este un S. F. din toate unghiurile, atât la propriu cât și la figurat, iar pentru cei care se așteaptă la “Alien vs. Predator” sau „Avatar”, vă rog să nu mergeți la el, mai bine dați o fugă la „Bad Santa 2”, deși “Arrival” ar putea să vă mai scoată din letargia socială în care vă aflați. Repet, ar putea. Nu apar nici The Rock, nici Sigourney Weaver și nici nu este regizat de vreun Cameron, ci de un uriaș, Denis Villeneuve (Enemy, Politehnique, Sicario, Incendies), probabil singurul regizor care se opune valului de îndobitocire cinematografică, exact în fieful acestuia. Aș îndrăzni să spun că este un Kubrick actual, însă nu atât de fixist, ci discret și la fel de penetrant. Povestea este inspirată după o scriere scurtă numită “The Story of Your Life” a lui Ted Chiang care are la bază “Ipoteza Sapir-Whorf”, care susține că felul în care percepem lumea din jur este alimentat de limba pe care o vorbim. Personajul principal, Louise Banks (Amy Adams, MAGISTRALĂ) este o lingvistă foarte apreciată, care are acum misiunea de a găsi o metodă de comunicare cu extratereștrii care au aterizat în statul Montana, dar și în alte locuri de pe Terra. În paralel, avem şi povestea vieții private a Louisei Banks, care-și pierde fata în urma unei boli incurabile. Lucrul ăsta ne poate aduce aminte de Cobb din “Inception”, dar în final se dezvăluie o găselniță scriitoriceasco-cinematografică absolut uluitoare. Filmul curge repede, iar comunicarea cu heptapozii se mișcă fascinant, însă prea încet spre nemulțumirea capilor lumii. Nu avem alienși verzi și nici farfurii zburătoare, ci doar niște “caracatițe” și „scoici” imense, iubitorii fructelor de mare pot fi foarte familiari cu aspectul ăsta. Pentru că omul este ființa „superioară” și mereu nerăbdătoare, se ia decizia de a da cu “petărzi” și manele inflamabile înspre ființele care au venit ca să ne transmită un mesaj care ne-ar ajuta. Dar ai cu cine pe pământul ăsta? “Nu înţelegem ce vreți să ziceți, băi, nepoftiților. Vă distrugem în 24 de ore dacă nu ne scrieți pe What’s App care este scopul și durata vizitei.” Cam așa s-ar traduce comportamentul umanoizilor cu funcții mari din lumea asta, iar “Arrival” arată perfect că s-ar putea să fim cea mai slabă formă de viață de la noi din „cartier”.
2016, toamna. Cineva m-a perceput și pe mine ca pe un extraterestru, deși comunicam în aceeași limbă. Distrugerea nu a reușit, din fericire, dar mi-a afectat “nava“ atât pe interior cât și pe exterior. Sunt sigur că în anumite anotimpuri din viața voastră și voi ați fost extratereștri pentru cei din jurul vostru, cărora le voiați binele și atât.
2016, Iarna. Am fost la “Arrival”, filmul care m-a schimbat pentru totdeauna.