De Citit : Altele

Urari de „bine”

| 26 noiembrie

Du-te-n p….a ma-tii de chior

Grija fata de celalalt are multe forme. Unii nu stiu sa o exprime in cuvinte, unii nu stiu sa o exprime in gesturi, unii nu stiu sa o exprime deloc. Unii stiu sa mangaie, altii stiu sa sustina, altii stiu sa dea
putere, altii stiu aline, altii stiu sa vina la *apropont *iar altii pur si simplu nu au acest talent. Cred ca e un talent. Cred ca „saritul in ajutor” e un talent. Si ca orice talent, cred ca ar trebui cultivat, ingrijit,
altfel se duce de rapa. Altfel se pierde prin noi, se adanceste, devine acoperit de griji, de reactii nepotrivite, de dureri, de lucruri neintoarse, de rani.

Grija fata de celalalt, dupa parerea mea, pleaca din chestiuni senzoriale. Din lucruri cu care ne nastem, cu care crestem, cu care, atunci cand suntem copii, devenim obisnuiti. O parte din grija cred ca pleaca din educatia ascultarii. Sa stii sa-l asculti pe celalalt. Sa pui puncte in exprimare, nu numai virgule, sa stii sa respiri in conversatie, sa stii sa-ti faci timpii potriviti. O continuare fireasca a conversatiei ar fi grija exprimarii. Grija cu care te adresezi, cuvintele folosite, verbele, comparatiile facute. Cred ca un cuvant nepotrivit poate lasa o urma atat de adanca incat nu se mai sterge niciodata. Cred ca cicatricile de pe suflet sunt bagajul nostru emotional, cred ca suferinta, bucuria, fericirea sunt urmele pe care le lasa timpul, prin intamplarile lui, in sufletul omului.

Dupa cuvinte, urmeaza o fraza, poate un monolog. O fraza poate rani nemasurat, poate taia atat de adanc, ca nici cel mai priceput chirurg nu te mai poate coase la loc. La fel cred ca exista oameni care nu pun pret pe vorbe. Care cred ca pot spune orice, oricand, oricum, venind dupa ceva timp si spunand pardon. Asta in cel mai bun caz, ca exista oameni care trec peste niste fraze aruncate ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Frazele au si ele „tata lor”, anume monologul. Exista oameni care pot tine un monolog de jigniri sau de cuvinte dure. Aici recunosc ca am o problema. Se poate ca, intr-un cumul conjunctural de sentimente, sa iti scape cate un cuvant urat. Sau o injuratura. Din punctul meu de vedere ele sunt permise. Cred ca, injuratura nevinovata sau cuvantul nervos aruncat, se poat ierta, ele
nu lasa semne. In schimb, cuvantul cautat, comparatia, cuvantul dureros, e, uite, peste asta nu pot sa trec. Pot sa trec peste „*du-te-n pizda ma-tii”* sau „*esti un bou*”. Sunt sigur ca exista sansa, chiar foarte mare, ca, intr-o conversatie, sa creasca temperatura si sa se ajunga al acest timp de
cuvinte. A doua zi, „*bai, iarta-ma, m-am aprins*” si atunci un om normal trece peste. In schimb, daca port ochelari sau daca am o problema la un picior, „*du-te-n pizda ma-tii de chior*” sau „*schiopu’ dreacu’*” e, uite asta mi se pare josnic.

Exista oameni care stiu sa aline. Stiu sa asculte si, chiar daca nu au ceva concret de facut, sa stie sa iti vorbeasca astfel incat sa pleci mai linistit dupa conversatia cu ei. Exista oameni care stiu sa mangaie. Cu vorba, cu gestul, cu ochii. Exista ceva in tonul vocii lor, exista ceva in privirea lor, care te face sa-ti recapeti fortele, care te face sa te opresti din sangerat, care te face sa fii mai ingaduitor cu agresorul tau. Ei sunt oamenii cu blandete. Oamenii blanzi. Oamenii care au intotdeauna cuvintele la ei, care au intotdeauna un gest, o privire, o vorba care iti incalzaste inima ranita. Oameni care, daca se arunca in ei cu vorbe cu tais, nu raspund inapoi cu gloante. Raspund cu o privire trista sau cu un cuvant menit sa-l faca pe celalalt sa se opreasca din a lovi.

Exista si oameni care nu se opresc din lovit. Oameni care incep cu un cuvant, continua cu o fraza si pe urma tin un monolog. Si oricat i-ai privi, pana nu-si varsa veninul, pana nu-si vad victima moarta, nu se opresc. Cred ca diferenta dintre oameni si animale se faci aici. Omul, prin empatie, oricat ar fi de inversunat, cand isi vede adversarul la pamant, se opreste din lovituri. Chiar si sportivii din cusca, chiar si aia, in adrenalina care le explodeaza corpul, exista ceva care ii face sa se opreasca atunci cand isi vad adversarul la pamant. Se numeste omenie. Animalele nu se opresc. Din contra, cand simt mirosul de sange, devin mai agresive, devin mai nemiloase, devin de neoprit. Leul, rechinul, chiar si
un amarat de pit-bull in cusca, cand isi simt victima plina de sange, ele nu se opresc. Continua pana o omoara. Aici, cred eu, ca ar mai avea unii oameni de lucrat. La OMENIE.