Viata nu e simpla, de acord, dar hai sa nu cadem in banalitate. E, totusi, destul de simpla daca n-o complicam noi inutil.
O clipa, tacerea a tropait indesat pe langa geamuri multe, facandu-le sa se zgaltaie usor. Nimeni n-a mai scos niciun sunet. Sudoarea curgea tainic, cu taraita, pe gatul, apoi pe gulerul solidar al politistului. Logica interna a lui Popescu se facuse farame. Don Tomita, cel mai curajos – pentru ca-l prinsese si scapase la cutremur –, a vrut sa zica. Dar din gura intredeschisa ca la starurile de soap opera americane n-a iesit nici carc. Asa ceva era mai tare ca orice minune a lumii materiale. Tony si-a scuipat in san.
Cel putin pentru ea, asta a fost tot. Motociclistul a inceput sa planga:
— Acum ma credeti? Ma credeti?
Lacrimile tasneau vijelios din ochii… Agneta tresari ca muscata de sarpe… Niste ochi albastri ca marea, ori precum cerul involburat de primavara, isi spuse ea, lovita in inima, lovita de o melancolie furtunoasa… Stati, ca nu e ce credeti dvs. Brusc, figura iubitului fugar se intorsese la ea. Era tot el, cel dintotdeauna, tandru, grijuliu, rabdator sa i se reverse ei preaplinul, iubitul ideal. A oftat.
Desi ar fi trebuit sa plece toti, rusinati, la culcare, brusc, poetul si contabilul Anastase isi lua inima-n dinti:
— Sunteti sigur ca ati vazut ceea ce ati vazut?
— Da, fu raspunsul general.
— Draga filosofule, acoperisul e la locul lui? A vazut cineva ceasurile oprindu-se? A vazut cineva… hm, n-aveati cum s-o vedeti… A recunoscut cineva vocea care a tipat din tavan? A avut careva vreo iluzie paralela? Deci, suntem de acord. Trebuie sa admitem ca tot ce s-a intamplat e adevarat si nu ni s-a nazarit… Exista universuri paralele? Exista viata dupa moarte? Cine suntem? De unde venim, incotro ne ducem? – si Anastase puse mana pe clanta.