Bigelow n-are nicio sansa la Oscar in fata lui Spielberg si a lui Affleck, dar ce face ea in Zero Dark Thirty e mult mai interesant – macar in sensul ca e mult mai subtil-problematic – decat ce fac ei in filmele lor.
Noul film al lui Kathryn Bigelow, Zero Dark Thirty, relateaza odiseea vanarii lui Bin Laden intr-o maniera foarte tehnicista, ce refuza retorica patriotica si minimizeaza sancrosanctul “human interest”. Eroina, o agenta CIA (Jessica Chastain), e descrisa numai din exterior si numai in relatie cu munca ei (astfel incat, timp de un deceniu cat dureaza cautarile ei, nu da semne ca ar avea si vreo viata privata), si, pana la raidul final asupra ascunzatorii lui Bin Laden, munca ei consta in cea mai mare parte din sedinte (filmate si montate cat mai kinetic).
O exceptie o constituie interogarea unui suspect care ar putea detine informatii esentiale: suspectul e torturat; eroina e initial tulburata, dar apoi se obisnuieste. Bigelow a declarat ca filmul ei e “apolitic”, iar scenaristul, Mark Boal, l-a descris ca pe un “test Rorschach” (spectatorilor le poate aparea ca un film pro- sau anti-CIA, in functie de propriile parti-pris-uri), dar Zero Dark Thirty, care a intrat pe cai mari in sezonul american “al premiilor”, s-a transformat repede intr-un fel de paria al acestor ritualuri hollywoodiene de autopremiere, din cauza suspiciunii ca ar face apologia torturii – ca, in contextul in care prezinta actele respective, impasibilitatea macho a prezentarii echivaleaza cu acceptarea lor.
Evident ca nu e un film “apolitic”: functia lui culturala este aceea de a contribui la consacrarea unui mit prin vizualizarea acestuia – in fond, e povestea gasirii si uciderii unui balaur. Si, chiar daca se dispenseaza de “human interest” si de orice retorica inaltatoare, le inlocuieste prin fetisizarea macho a profesionalismului vanatoresc (demonstrat insa, in cel mai inalt grad, nu de barbati, ci de o femeie).