Alb orbitor, o ecranizare emotionant de fidela dupa un mare romancier, e inca o ovada ca, in relatiile dintre cinema si literatura, fidelitatea nu garanteaza nimic.
In noul film al lui Fernando Meirelles, Blindness, un oras nenumit e lovit de o epidemie de orbire. Primele victime sunt carantinate intr-un fost spital de nebuni, care in cateva zile devine neincapator. Internatii primesc mancare (mai intai zilnic, apoi sporadic), dar nu si ingrijire. Soldatii care ii pazesc au ordin sa traga in oricine ar incerca sa iasa din curtea spitalului. Cat timp se pot mentine niste vestigii de civilizatie – o forma de organizare, niste standarde de igiena, niste urme de rusine – intr-o asemenea lume? Ca si romanul pe care se bazeaza, Eseu despre orbire al lui José Saramago, filmul isi propune sa investigheze fara menajamente natura umana si, intr-adevar, Meirelles nu poate fi acuzat ca edulcoreaza: e hotarat sa urmeze pas cu pas imaginatia romancierului, asa cum si aceasta urmareste pas cu pas coborarea unei societati in subumanitate.
Dar o viziune literara ca a lui Saramago nu poate fi transferata pe ecran exact asa cum e, decat cu pierderi severe pe frontul persuasivitatii. De exemplu, eroii lui nu au identitati; nici nu poarta nume; sunt mai mult aspecte ale naturii umane decat oameni pur si simplu. Ei pot functiona in roman, unde au un povestitor, dar mutati pe ecran si pusi sa interactioneze cu relativa autonomie a unor personaje dramatice, nu au cu ce – nu au destula individualitate; primele lor certuri suna un pic a gol, pentru ca nu se ciocnesc niste oameni – se ciocnesc ideile unui autor despre limitele civilizatiei. Limite care nici ele nu sunt explorate la fel de riguros ca in carte. Meirelles e obligat sa grabeasca demonstratia – sa transforme in demonstratie ceea ce ar fi trebuit sa fie o investigatie.
Rezultatul nu e o rusine, dar nu e nici viziunea devastatoare care s-a vrut a fi.